cu sfîrşitul acestui gînd, în jurul lui izbucniră, toate deodată, sirenele de alarmă ale vaselor de război, ancorate în preajmă. Pe puntea navei se stîrni forfotă, ofiţerul de cart se apropie în fugă şi-i spuse repede, înainte de a-şi continua drumul spre postul lui de alarmă :
— Coborîţi şi intraţi în cazemată. Dar fuga. O să fie o luptă navală.
Pe chei era o cazemată de beton, probabil folositoare, dacă nu sărea în aer cheiul, cu totul. Două zile fuseseră în mai multe rînduri lupte aeriene, între bombardiere şi aviaţia de vînătoare. Alion nu se dusese la adăpost, rămăsese pe dunetă, auzise răpăitul mitralierelor, văzuse avioane căzînd, lăsînd trene de fum, era un spectacol ! îl urmărise fără frică.
Nu-i era frică nici de astădată, cînd auzi trăgînd bateriile de coastă. Nu avu nici o tresărire, îşi verifica fără întîrziere ideea de adineaori, nu se temea de primejdie, instinct primordial al tuturor vieţuitoarelor. Dar îşi simţi urechile perforate, un trăznet îi trecu pe deasupra capului ; trăgeau tunurile de pe distrugătoare, odată cu ■ bateriile de coastă. Nu se mişcă din loc, doar îşi luă mîinile de la ceafă să-şi astupe urechile. Se pctrecea o brutalitate înlăuntrul aparatului său auditiv, parcă îi plesniseră timpanele iar acum se dislocau piesele fragile ale urechii intarne. Singura lui teamă era că nu va mai putea să asculte muzica ; nu regreta glasul oamenilor. în acea zgîlţîială dezlănţuită pe tot pămîntul, căci se clătinau şi digul şi cheiurile, şi oraşul, îi veni brusc şi cu deplină luciditate gîndul că în primul rînd pentru el va amuţi cîntecul Şte-faniei. Terifiantă îi apărea imaginea ei acum, în mijlocul canonadei, acoperea tot ce era groaznic pe lume, război, avioana căzute, bubuit de tunuri, moarte. Doar ea supravieţuia catastrofei în curs de împlinire, din care nimeni altcineva nu putea să scape. Şi atunci i se făcu frică, nu de pieirea lui iminentă, acceptată în linişte, ci de gîndul că datorită Ştefaniei nu se va putea bucura de o moarte deplină, că nici mort n-avea s-o uite, şi numai pentru ea va trebui să trăiască într-o viaţă de dincolo, în care nu crezuse pînă astăzi.
îşi luă mîinile de la urechi, asurzise cu adevărat, nu mai auzea tunurile, era o linişte nepămîntească. Pe urmă văzu oameni mişcînd, îi recunoştea, er au năduşiţi şi negri la faţă. Pe unul din distrugătoare izbucniră urale, la început nu înţelese de unde veneau şi cum de putea să le audă. Treptat alte zgomote îi ajunseră la urechi, paşi, uşi trîntite, fluiere, glasuri, pînă ce un ofiţer se opri lîngă el şi ii spuse mai degrabă cu teamă decît cu satisfacţie :
— L-am scufundat ! în două minute !
Fusese o navă de război rusească, un distrugător „Moskva“, se apropia dinspre nord-est, dar abia intrat în bătaia tunurilor explodase. O controversă a rămas între bateriile de coastă, nemţeşti, şi marina noastră ; fiecare îşi revendica victoria. Fusese o canonadă rapidă, un snop de proiectile îndreptate spre ţintă, din toate direcţiile. Nimani nu putea dovedi cu precizie, cine lovise.
Trofeele, cîte au putut fi pescuite de pe mare, au fost expuse într-o vitrină a librăriei „Cartea Românească'* de pe Bulevardul Academiei.
Le-am văzut în ziua cînd m-am întîlnit cu Alion, abia întors de la Constanţa. Nu el mi-a povestit bătălia, dar am văzut împreună trofeele : un pavilion, o timonă, cîţiva colaci da salvare ; nu-mi amintesc altceva. Alion a ridicat din umeri :
— E o victorie pe care s-ar putea s-o plătim scump, deşi
Alfasoft era necesară.
Am coborît împreună pe Bulevardul Elisabeta, prin faţa cinematografelor ; într-un loc se juca un film cu Alida Valii, o fetişcană italiancă, deocamdată ingenuă ; pieptănătura ei, cu părul lung tras într-o parte şi coborînd pină pe umeri o întîlneam la fetele de pe stradă, devenise o modă. La fel ca pantofii cu talpă ortopedică, apăruţi tot atunci şi veniţi tot din Italia ; la încsput nu-mi plăceau, păreau încălţări de scafandru, pînă ce ne-am obişnuit cu ei şi nu ne-au mai plăcut ceilalţi ; adevărul este că prin forma lor greoaie contrastau cu piciorul fetelor şi le făceau glezna mai gingaşă.
Nu se juca nici un film nemţesc pe tot bulevardul, dar nu din ostentaţie, ci fiindcă nu puteau să concureze cu cele italiene, mai apropiate de gustul publicului nostru ; cred că ataşaţii culturali ai Germaniei se uitau chiorîş la afişe şi făceau rapoarte, dar dintr-atît nu se rupea Axa, ar fi fost destule alte motive.
în timp ce făceam aceste observaţii, nu încetam să-l ascult pe Alion, care îmi vorbea despre cauzele războiului, şi despre perspectivele lui sumbre. Nu ascund că aş fi vrut să aud altceva, (era o zi frumoasă, m-aş fi bucurat de ea, ştiam şi eu că au să fie destule zile urîte ; dar acelea deocamdată erau departe. Părerile lui Alion totuşi le-am reţinut şi pe măsură ce trecea timpul le înţelegeam mai bine. îmi aduceam aminte de conferinţele domnului Pre-toreanu, la sfîrşitul anilor de şcoală, cu ce clarviziune ne înfăţişa evenimentele viitoare ale epcfii noastre ; niciodată nu s-a dus cu gîndul mai departe, s-a mărginit la ceea ce aveam să trăim ca martori, era un om pragmatic, poate fiindcă îi lipsea fantezia, sau şi-o reprima, domeniul lui de gîndire rămînea realitatea imediată, controlabilă.
In 1933, cînd Hitler a devenit cancelar al Germaniei, domnul Pretoreanu ne-a spus că în şase ani va porni războiul ; ceea ce s-a adeverit întocmai cum auzisem, atunci cînd nimeni nu vroia să creadă.
Spre deosebire de domnul Pretoreanu, ale cărui păreri deveneau sentinţe fără explicaţii, ca şi cînd ar fi pornit de la un judecător atotputernic şi infailibil, Alion, care nu vorbea unui auditoriu numeros, într-o sală de conferinţe, ci numai mie, în ocazii întîmplătoare, ca în ziua aceea, pe stradă, îşi motiva opiniile, căuta cauza faptelor şi-o argumenta cu un spirit viu, dar nepătimaş, gata oricînd să asculte opinia altuia. Fără să divagheze, la el intervenea fantezia, care, cel puţin pe un auditoriu ca mine, îl ducea mai departe decît o expunere lineară, oricît ar fi ea de precisă.
îi datorez mult domnului Pretoreanu pentru ceea ce ştiu despre evenimentele vremii noastre, pe care le-am trăit şi le-am înţeles întocmai cum mă prevenise el cu decenii mai înainte. Dar. pentru a scrie această carte, despre întîmplări încă prea apropiate ca să fi devenit istorie, motiv de a fi torturat de îndoieli şi temeri, între dorinţa de a spune tot ce ştiu şi frica de a nu spune prea mult, îndrumătorul meu a fost Alion, fără el m-aş fi oprit la o răspîntie, nedecis pe ce drum să apuc ; am închis ochii şi l-am urmat, adevărul lui a devenit şi al meu, altfel nu l-aş fi scris, dar trebuie să mărturisesc că l-am descoperit orbeşte.
Am intrat în Cişmigiu şi ne-am aşezat pe o bancă.
— Să ne odihnim puţin, mi-a spus Alion.
După glas, îmi dădusem seama dinainte că obosise, dar aşteptam hotărîrea lui, nu vroiam să-i ating susceptibilitatea, dîndu-i motiv să creadă că îl socoteam în inferioritate. (Jn timp am stat amîndoi tăcuţi, era o zi de vară plăcută, fără zăpuşeală, cu o adiere de vînt înmiresmată, o clipă de pacs. Doar o izbucnire de glasuri, venind mai de departe, de pe strada Sărindar, strică tihna acelei clipe ; erau glasuri de copilandri, cunoscute, vînzători de ziare, care porneau în goană din faţa tipografiilor : „Ediţie specială !...“ M-am uitat pe furiş la Alion, stătea cu ochii închişi, la umbra pălăriei lui de pai, cu boruri uriaşe, mexicane. Părea că aţipise, dar la strigătele vînzătorilor de ziare în colţul gurii îi apărea o grimasă. Ediţie specială !... „Ce-o mai fi ?“
mă întrebam, agasat, căci nu vroiam să-mi tulbure nimic liniştea acelor clipe. Ce putea să fie ? O victoxie, desigur Insuccesele nu se anunţă cu ediţii speciale. Erau zile cînd nu mai vroiam să ştiu nimic despre mersul războiului, veneau ştiri stereotipe ; toate pe front se desfăşurau „conform planului'1. Devenise o formulă sîcîitoare, mă pomeneam aplicînd-o şi la faptele mele, în gînd, sau cu glas tare ; mă bărbieream „conform planului", îmi beam ceaiul „conform planului11... Cînd cineva mă întreba ce mai fac, îi răspundeam iritat : „Bine ! Conform planului !“ Folosită în glumă, formula devenise o obsesie. A ţinut pînă ce faptele au început să se petreacă altfel decît erau prevăzute.
O fetiţă cu un cîine Saint Bernard, uriaş pe lingă ea, veneau pe alee ; nu pot spune că îl ducea în lesă, deşi lesa exista şi ea o ţinea în mină cu importanţă. Clinele o însoţea ca protector. în faţa noastră s-au oprit, nu ştiu cine a vrut, fetiţa, sau cîinele ? Amîndoi ne priveau, cred că erau miraţi de pălăria lui Alion.
— Să nu-1 mîngîiaţi, muşcă ! ne avertiză fetiţa.
Cred că iarăşi îşi dădea importanţă, dar s-ar fi putui
să aibă dreptate. Nu mă încred decît în cîinii liberi, dacă vin la mine îi mingii fără frică ; în lesă, în lanţ sau după gard pot să aibă reacţii neprevăzute, fiindcă sînt prizonieri, m-am gîndit adesea şi aşa îmi explic : fiindcă au complexul privării de libertate, muşcînd îşi afirmă personalitatea. Dar cîinele nu vroia să plece, deşi fetiţa îl trăgea de lesă ; se uita la noi cu o privire atît de stăruitoare, de parcă ar fi vrut să ne vorbească.
— Ei, haide ! zise Alion, întinzînd mîna.
Cîinele îi zîmbi, cum oamenii nu cred şi nu văd că zîmbesc cîinii, fiindcă nu-i un zîmbet exteriorizat cu mimica omului ; zîmbetul cîinelui se vede numai în ochi, ca o bucurie intensă ; dacă o înţelegi îţi uiţi necazurile şi ai o clipă de fericire.
Cu riscul să intru în conflict cu toate institutele de igienă şi cu toţi hingherii care operează în numele acestora, socotesc că oamenii sînt mai buni cînd au un cîine.
Cu ochii după Saint Bernard care se îndepărta întoreînd din cînd în cînd capul, Alion spuse, ca şi cînd ar fi cunoscut gîndul meu dinainte şi ar fi vrut să-l combată :
— Şi Hitler are un cîine... Oare îl mîngîie ?... Şi cîinele nu-1 mîrfie ?
L-am judecat pe Caragiale că a aruncat pe Bubico din tren, în plus ignorînd psihologia cîinelui, care sînt sigur că i-ar fi simţit intenţia şi ar fi scos colţii, în loc să se gudure. Dacă avea cineva o vină în toată întîmpîarea, atunci trebuia aruncată din tren cucoana, stăpîna lui Bubico.
în cazul lui Hitler o parte din dilemă S-a dezlegat patru ani mai tîrziu, în bunkăr. Dacă n-am putut să aflu sentimentele cîinelui pentru stăpîn, mi-au fost dovedite cele ale stăpînului pentru cîine. în preajma sinuciderii, cînd i-au fost aduse fiolele cu cianură, Hitler, ca să se asigure că otrava era bună, a probat-o pe cîine.
Alţi vînzători de ziare se auziră strigînd „Ediţie spe-cială“, pe strada Sărindar, urcînd în sus, spre Calea Victoriei. Poate era aceeaşi ştire de mai înainte, lansată cu un sfert de oră întîrziere, de alt ziar, care nu vroia să iasă din competiţie. De astădată Alion făcu un gest plictisit, nu-1 mai interesau ştirile mărunte, îşi rezerva atenţia pentru cele decisive. în continuarea gestului şi-a aplecat un umăr înainte, era puţin livid şi cu faţa uşor crispată. I se în-tîmpla aşa la intervale neregulate, la minute sau la ore, er a o suferinţă, o cunoşteam, de multe ori probabil izbutea s-o ascundă. Nu ţinea mult, trecea de la sine, doar uneori lua un antinevralgic pe care îl avea mereu asupra sa, într-o cutiuţă ca de bomboane.
Dacă durerea se alina, cauza ei ştiam că rămînea acolo, rozîndu-1 încet, blînd, cu clemenţă dar încontinuu, chiar în clipele cînd nu-i dădea nici o suferinţă. Eram sănătos şi mai tînăr decît el, parcă mă simţeam vinovat şi aş fi vrut să-i cer iertare, fără cuvinte, cu o privire, cu un gest, cu un fluid de fraternitate. Mi-a venit o idee care abia după ce o spusesem mi-am dat seama cît era de năstruşnică. Vroiam să-i prilejuiesc o senzaţie nouă, să schimb ceva în structura lui psihică, un drog binefăcător cum îl simţisem eu însumi.
— Ai mers vreodată cu motocicleta ?
Ideea era aberantă, semn că sănătatea mea, lingă suferinţa lui mă făcea să pierd sensul lucrurilor. Vorbisem, dar după aceea nimic nu îmi apărea mai nepotrivit cu calmul lui artistocratic, pe care văzusem că nu îl pierdea
nici în momentele cele mai grele, decît motocicleta cu nervozitatea ei mecanică, dacă nu era de ajuns ideea în sine.
Mi-a răspuns fără să fie şocat de întrebare :
— Uite ceva ce nu mi-a trecut niciodată prin minte !
Dar părea intrigat şi atunci mi-a venit curajul să merg
înainte, deşi ideea încă mi se părea aberantă. Nu aveam cum să-i prelungesc viaţa, în schimb, atîta cîtă ii mai ră-mînea, puteam, să i-o îmbogăţesc cu o senzaţie nouă, în care n-aş fi crezut dacă nu o simţeam eu însumi. Exista un fanatism în mine, cum probabil există cîte unul în toţi oamenii. Fanatismul meu, dacă îl judec începînd cu pornirile din copilărie, era maşina ; sub toate formele ei, începînd eu bicicleta, cu locomobila de treier în dogoarea căreia mi-am petrecut zile întregi, în bluză şi pantaloni scurţi, fixat fanatic pe platforma de unde se trăgea fluierul ; apoi locomotiva de cale-ferată, căreia i-au urmat, progresiv, autocamionul, automobilul şi avionul.
l-am propus lui Alion planul meu de iniţiere, pe care însă nu l-am putut pune în practică decît peste o lună, căci a plecat iar din Bucureşti, fără să-mi spună unde ; e drept că în acest interval s-a întors o dată sau de două ori, dar a stat puţin, făcîndu-mă să mă gîndesc la o pasiune posibilă în cine ştie ce parte a ţării ; boala care deocamdată avea un aspect mai degrabă romantic, ca odinioară tuberculoza, nu împiedica vechea lui ardoare să se manifesteze la apariţia unei femei frumoase.
Cînd l-am reîntîlnit, nu i-am mai lăsat timp să şovăie, am fixat pe loc întîlnirea :
— Vin să te iau de acasă la două după-amiază.
Dar exista o încurcătură, la care nu mă gindisem cît timp propunerea mea nu devenise realizabilă. Era un început de septembrie cu atmosfera pălită şi calmă, frontul ajunsese departe, uneori uitam că există — vreme prielnică de reverie şi odihnă a spiritului. Alion purta haine de oraş, bej, potrivite cu toamna, cu o cravată verde care nu era ţipătoare ci doar păstra în ea culoarea vie a verii. Iar în cap avea una din pălăriile lui de pai, cu borurile mari, caracteristice. Nu păreau demodate fiindcă le imprima personalitatea lui, mai puternică decît gustul vremii. Nu-1 văzusem niciodată în capul gol pe stradă, şi acum trebuia să renunţe la pălărie, pe motocicletă nici chiar el n-ar fi
putut s-o salvez de ridicol. N-am îndrăznit să-i spun, şi acum pălăria îmi crea o dificultate peste care nu ştiam cum voi trece.
il aşteptam în faţa Bisericii Albe, l-am văzut ieşind pe uşa blocului, în plin soare, cu capul gol şi cu un pulovăr in locul hainei. E prea puţin să spun că mi s-a luat o piatră de pe inimă, era mult mai mare uşurarea, parcă fusese o piatră de moară şi fără ea nu mai aveam gravitaţie. Căpătase un aer juvenil, parcă era de-o vîrstă cu mine, dacă nu chiar mai tînăr. Pînă şi mişcarea lui, de t) eleganţă naturală dai- puţin anacronică, potrivită cu vremea cămăşilor cu jabouri şi a pantalonilor strînşi pe picior, cu sub-pieuri elastice devenise alta, simplificată, directă, sportivă, fără să-şi fi pierdut ritmul leneş care era marele lui farmec. ,,Dar nu se poate, mă gîndeam, ca în omul acesta să se ascundă o boală atît de îngrozitoare !“ (Am văzut mai tîrziu mulţi bolnavi de cancer, unii conştienţi de boală, alţii ignorînd-o. Cei din prima categorie, care cunosc adevărul, speră într-o salvare şi izbutesc să-şi păstreze trăsăturile umane ; vine însă o zi cînd pe faţa lor se iveşte chipul morţii, şi atunci e sigur că dacă se uită în oglindă îşi văd sfîrşitul. Ahon, care n-a sperat şi nici n-a vrut să spere, şi-a aşteptat moartea cu o
