la o moarte pe cît de lentă pe atît de implacabilă. în film era şi o pisică, mascota marinarilor. Sleită, se stinge încet, pînă ce îi mai rămîn vii ochii, în prim plan, cîteva secunde, destul să ti se rupă sufletul. E o clipă cînd nu se mai văd oamenii, ci numai ochii pisicii, şi în privirea ei inocentă este adunată suferinţa tuturor victimelor.
Am examinat periscopul, instrumentul cel mai interesant din .punctul meu de vedere, ochiul magic al submarinului. Adîncul mării rămîne nepătruns pentru cei de la suprafaţă ; suprafaţa ei este la fel de nepătrunsă pentru cei de sub apă. Periscopul rupe această barieră şi îngăduie unei lumi să vadă altă lume, altminteri invizibilă. Nimic nu mi se pare mai tulburător în viaţa unui submarin decît clipa cînd în întinderea unei mări goale, unde nu se prevede nici o întîmplare, periscopul iese din apă, încet, enigmatic. Atunci chiar omul fără pic de imaginaţie. dacă a văzut un submarin măcar în fotografie, înţelege ce este el în realitate şi e imposibil să nu-şi închipuie că înlăuntrul lui sînt nişte oameni, pe chipul şi pe asemănarea sa, dar scoşi din legile naturii umane şi transmutaţi într-o viaţă artificială, tangentă cu moartea.
Cunosc marea cred că sub toate înfăţişările ei, de la calm plat la furtună, în toate culorile, de la albastrul opa-lin, cum este ea la tropice, pînă la vineţiul de gheaţă de la Cercul Polar, care prevesteşte banchizele. O cunosc şi cum apare cînd vii de la fund, ca o cupolă de sticlă albastră, cum nu o vezi niciodată de deasupra. De multe ori am încercat să-mi închipui că ochii mei sînt oglinzile şi lentilele unui periscop, dar n-am izbutit ; de cîte ori am ieşit deasupra, cu ochii orbiţi de soare şi plini de apă am uitat intenţia, care oricum nu putea fi dusă pînă la capăt, căci privirea nu depăşea valul din faţă,
Tiparire licenta in Cluj îmi ascunde orizontul, adică imensitatea. Am rămas cu regretul că niciodată n-am privit marea printr-un periscop adevărat : ştiu că nu mi-ar fi dezvăluit nimic mai mult decît ce ştiam despre mare, dar poate mi-ar fi spus ceva despre mine.
Un raaxstx’U, care era de cart, mi-a făcui hatîrul sâ înalţe periscopul, nu era nici o dificultate ; m-am rotit cu el trei sute şaizeci de grade şi n-am văzut decît bazinul portului, vapoarele de la cheiuri şi pe urmă, în prim plan, Ia doi metri, înăbuşindu-mă, pereţii cenuşii ai navei bază.
Şi apoi să priveşti prin periscop cînd submarinul este la suprafaţă este un caraghioslîc, ştiam dinainte, n-am vrut altceva decît să văd cum funcţionează instrumentul. Dorinţa de a face o experienţă vie, cu submarinul în imersiune a rămas neîmplinită. Alion însă a trăit-o din plin, dar a plătit cu şase ore de zgîlţîială cumplită,, care i-a istovit trupul, deşi altminteri îi era indiferentă.
M-am grăbit să spun că în viaţa unui submarin clipa cea mai tulburătoare este aceea cînd periscopul iese din apă. A fost un gînd spontan, l-am exprimat fără să-I judec, la prima mea impresie, adesea înşelătoare. Fiindcă pe urmă, nu mai puţin tulburător mi s-a părut că este momentul cînd periscopul coboară încet, pînă ce dispare în apă. Sau poate este şi mai tulburător fiindcă impresionează direct chiar pe omul lipsit de imaginaţie. El, ca şi noi, a văzut mai înainte ciudata navă plutind, cu chioşcul de la mijloc, postul de comandă cît ea navigă la suprafaţă, cu pintenul puternic din prova, avînd rolul, în
- lupta corp la corp, dacă mi-e îngăduită asemenea exprimare, să străpungă şi să scufunde o navă inamică. Şi cu armele de pe punte, un tun, o mitralieră, sau mai multe, pentru o încăierare la suprafaţă, pentru a da lovitura de graţie unui adversar scos din luptă. Şi cu oamenii, care s-au îmbarcat sub ochii noştri, i-am văzut unul cîte unul, am putut să-i numărăm ca să-i concretizăm într-o cifră
Toate acestea au dispărut sub apă. Mai întîi comandantul, precedat de un ofiţer şi un timonier au coborît pe tambuchiul care s-a închis etanş, în urma lor. Apoi vasul a început să se adîncească, s-a dat drumul la apă în compartimentele de lestare ; a dispărut întîi pintenul, pe urmă armele de pe punte, şi la sfîrşit chioşcul. Fierberea mării s-a liniştit, a rămas afară doar periscopul, uliima dovadă concretă şi evidentă, despre cele care cu cîteva minute mai înainte erau deasupra iar acum, deşi existau în întreaga lor formă materială, nu mai puteau fi văzute decît cu imaginaţia. Cînd dispare şi periscopul înseamnă că s-a ivii un pericol.
Alion s-a îmbarcat pe submarin cu aprobarea Amiralului care nu-i făcea prima favoare. Mă întreb cum aş fi privit eu favoarea aceasta ; aş fi cerut-o ? Apoi, cîteodată, cînd îmi aduc aminte, mă gîndesc la unul şi la altul din prietenii mei de atunci, sau la oamenii cunoscuţi, iar uneori la cîte un anonim de pe stradă, din tramvai, din tren şi încerc să-mi închipui cum ar fi reacţionat fiecare. întru-cît mă priveşte, mi-ar fi fost frică. Dacă nu se putea altfel, m-aş fi dus ; dar dacă era vorba de o favoare, acum ştiu, n-aş fi cerut-o, oricît de mult doream să privesc prin peri scop o bătălie navală.
Pe Alion l-am înţeles, dar numai cu o parte din raţiune, cealaltă parte sp abţine, ceea ce nu înseamnă o respingere ; n-am respins niciodată nici unul din gîndurile sau din gesturile sale, chiar dacă nu le-am putut înţelege. Nu înţeleg de ce nu mi-a vorbit despre această aventură ; ştiu doar că trebuie să-i admit tăcerea, ca şi în cazurile celelalte cînd a zburat dincolo de linia frontului, totdeauna in primejdie. Dacă vreodată am gîndit că era o încercare de sinucidere mascată, căci de scris n-am scris, a fost o greşeală. După cele ce mi-a mărturisit în ultimele lui zile, cum voi spune la vreme, am înţeles că, deşi era pe deplin conştient de ceea ce trebuia să i se întîmple, niciodată n-a vrut să preîntîmpine moartea, ci doar s-o sfideze. De ce ? Poate din ironie. Sau ca să nu se dezică de sine, cel care odată suferise şaptezeci de execuţii ; în şaptezeci de dimineţi cineva îl punea cu faţa la zid şi îl ochea în ceafă, dar trăgea alături. Alion aştepta senin, nu tre-sărise niciodată, decît poate cînd îşi dădea seama că nu murise. Şi atunci încă nu ştia că zilele lui erau numărate !
*
* *
Şeful electrician de pe submarin era maistru de marină, avea cam aceeaşi vîrstă cu mine, era tînăr, îl chema Sămărtin, am să-i spun Samartin, nume care nu există dar se pronunţă cu mai multă uşurinţă.
Mai tîrziu am călătorit cu el pe mare ; era iarnă, stătea cu spatele rezemat de postamentul radarului. „Emite raze, îmi face bine la şale“. „Ce fel de raze ?“ l-am întrebat. „Felurite". El, ca minte omenească, era mai pre-
sus dc această vorbă incompetentă. Incompetenţa e foarte răspîndită, am întîlnit-o adesea la oameni care ştiu multe despre meseria altora, clar ignoră cîte ceva, nu fără importanţă, din propria lor meserie. Ca să întreţină aparatura electrică a vaporului, maistrul Samartin n-avea nevoie să ştie ce raze emite radarul, dar, dacă vroia să aducă vorba, ar fi fost bine să se informeze. Oricum, era o lacună neînsemnată, n-a fost un motiv să întrerup conversaţia. De la el am aflat o sumedenie de cunoştinţe practice, ştiute pînă atunci mai mult teoretic, despre girocom-pas, servomotoare, pilot automat, ecograf, pe atunci un instrument simplu de măsurat adîncimea apei sub chilă, astăzi atît de evoluat încît arată pe ecran, ca la televizor, cum bate inima omenească, pînă şi cum se deschid sau se închid valvulele ; exemplele sînt numeroase, l-am luat pe cel care mi s-a părut mai tainic, inima fiind nu doar un organ anatomic, ci sediul incontrolabil al sentimentelor noastre.
Să fi avut atunci un asemenea ecograf pe bord, poate medicul vasului ar fi putut să vadă exact ce avea maistrul Samartin la şale. Lombalgia e un cuvînt cu o sferă prea largă, durerea de şale poate să aibă multe cauze. „Reumatismul, fir-ar el al duşmanilor ! spunea maistrul. Viaţa pe submarin, umezeala, mi-a betegit oasele."
L-am privit cu alţi ochi ; fusese îmbarcat pe submarin tot timpul războiului, şi eu stăteam acum în faţa lui, îl vedeam în carne şi oase, dar mi se părea o umbră imaginară ; deşi omul exista, nu puteam să-l concretizez în ipostaza lui trecută. Nu aveam de ce să nu-1 cred, trăise pe submarin, în spaţiul pe care îl cunoşteam şi care imi revenea în minte cu o senzaţie sufocantă. Cînd fusesem aievea acolo nu avusesem timp să mă gîndesc ce se in-timplă în imersiune cu oamenii adevăraţi, nu cu cei din filme. Abia acum îmi dădeam seama că nu privisem submarinul drept ce era el în realitate, trebuise să apară un element nou, ca să developeze imaginea în toate dimensiunile ei şi să apară oamenii, ignoraţi mai înainte, fiindcă la vizita mea acolo nu-i văzusem, văzusem numai spaţiul lor, şi fiindcă mi se părea imposibil să trăiască în el fiinţe ca mine, gîndul meu nu-i putuse cuprinde ; de aceea, rămăsesem într-un fel de suspensie a puterii de înţelegere, cu impresia că submarinul nici nu existase, decît
cel mult ca un decor, nu ca o maşină de luptă. Maistrul Samartin era elementul nou, care îmi revela imaginea lui adevărată. Prih el reînvia întreg echipajul, devenind epic.
Aşa am putut să trăiesc întîmplările, după ce mai întîi am aflat tot ce am vrut să aflu, tot ce nu putusem să văd şi să înţeleg în cincisprezece minute, cît durase vizita mea grăbită. Acum nu mă mai interesa tehnica submarinului, ci viaţa oamenilor, ce făceau, ce simţeau ei în imersiune. Aveam un martor de la care am aflat tot ce pînă atunci rămăsese în suspensie, refuzînd să se concretizeze.
— Dacă navigam la suprafaţă, îmi povestea martorul, nu era altfel decît pe un vapor oarecare ; cînd ieşeam din cart dormeam, sau jucam barbut, cărţi mai- puţin, şeptici, dacă ştii. De citit nu prea citeam, adică, de ce să nu spun drept, unii din noi, adică mai toţi, nu citeam nimic. Şi ştii de ce ? Fiindcă n-aveam linişte ; tot timpul, dar tot, fără nici un.răgaz, aşteptam alarma.
— Nu-i la fel pe toate vasele de luptă ?
— Nu ! La noi alarma înseamnă imersiunea. E altceva decît oriunde şi oricînd, ceva ce nu poate să înţeleagă nimeni, dacă n-a trăit-o.
Acel „altceva" era lipsa din capacitatea mea de înţelegere, amintită mai înainte. Poate intuiam ceva, în parte, îmi dau seama acum, ceva ascuns în mine ; însă îmi lipsea convingerea, şi atunci nu îndrăzneam să-l exprim în cuvinte, ca să afle şi alţii, mai ales în. scris, negru pe alb, care, spre deosebire de vorbă, nu zboară.
— Este cum un om viu ar coborî în mormînt, cu sicriul, îmi spunea maistrul, şi după glas îmi dădeam seama că nu erau vorbe, trăise cu adevărat coborîrea pe lumea cealaltă.
Văzusem multe sicrie coborînd în mormînt, începînd cu al tatălui meu, cînd aveam o vîrstă prea fragedă ca să simt altceva decît durere. Cînd a murit mama mea, după o suferinţă grea şi nedreaptă, fiindcă era o fiinţă fără păcate şi n-avea de ce să fie pedepsită, în timp ce sicriul cobora în groapă, m-am gîndit, în acele cîteva clipe, la tot ce făcuse ea pentru mine. Atunci am avut un sentiment de recunoştinţă, intens şi dramatic. Nu regretam că murise ci dimpotrivă aveam o mulţumire dureroasă că i se făcea dreptate, după ce suferise fără nici o vină, vreme înde-
lungată. N-am plîns, să se vadă, dar lacrimile le am şi astăzi in suflet, după mai bine de patru decenii.
Azi, pe cît pot, mă feresc să mă duc la înmormîntarea prietenilor, mi se pare că îi conduc mai bine cu gîndul, de acasă. Uneori însă împrejurările mă obligă să iau negreşit parte, dar atunci vin nu pentru mort, ci pentru familie. Oricum, dintr-un motiv sau din altul, din sentimente pioase sau din obligaţie, uneori doar de curiozitate, am văzut multe înmormîntări, de toate clasele, de la dricul primăriei pînă la afetul de tun, cu fanfară şi salve de puşcă. La oricare din ele, chiar cînd nu cunoşteam mortul, coborîrea coşciugului în mormînt mi-a prilejuit un moment de emoţie, un spasm al inimii ; nu că m-aş fi gîndit la înmormîntarea mea viitoare, ci la moartea în sine, întoarcerea omului la starea lui primară, ţărînă, această presupunere în care cred, neputînd să presupun altceva.
Dar niciodată nu m-am închipuit în sicriu pe mine însumi, în stare vie, imagine exprimată de maistrul Sa-martin şi născută nu din gîndirea cuiva, ci din propria lui trăire.
Submarinul coboară ca lăsat cu frînghia ; peste el valurile se rostogolesc ca bulgării de pămînt în groapă ; mai rămîne să se arunce o cruce în apă.
E o imagine firească ; toţi pînă la unul, cei care intră în imersiune se tem că s-ar putea să nu mai iasă niciodată. M-am gîndit la oamenii care am auzit că au fost îngropaţi de vii din
