încetase de a mai fi monogamă ; parcă îi era milă de ea, cea dinainte.
Ferestrele începeau să se lumineze. Despina coborî din pat fără să pună nimic pe ea ; nu umblase niciodată goală în faţa lui Teofil, şi nici chiar dacă era singură ; in mod reflex, cînd cobora din pat îşi punea ceva pe umeri ; cînd ieşea din baie se înfăşură cu prosopul. Pînă şi pe plajă, în costum de baie era stînjenită, ştia că oamenii o privesc, nu putea să-i oprească, dar socotea că săvîrşeau o impertinenţă şi ea se simţea vinovată.
Teofil o privea împietrit ; deşi odaia abia începea să se lumineze o vedea ca sub reflectoare, imaginea ii violenta ochii. Totul i se părea ciudat în purtarea t i. în-cepînd cu biletul de pe noptieră, urmat de efuziuni necunoscute mai înainte, iar peste le lacrimi ; nu înţelegea, dar nici nu-şi frămînta mintea : după şapi ani ce poate să se mai schimbe ?
■— Cui telefonezi ?
— Mamei.
— Nu e prea devreme ?
Intr-adevăr era prea devreme, dar greşeala Despinei fusese alta, părinţii ei lipseau de acasă, ceea ce ştia şi Teofil ; cum de uitase ? Şi apoi, cea mai gravă scăpare din vedere a Despinei, care dovedea că avea minţile rătăcite, numărul de telefon al părinţilor nu se obţinea decît prin centrală. Nu ştia ce face, formase doar două cifre, numărul ei, şi încă o dată Teofil nu-şi dădu scama.
Aşa, goală, mai mult inconştientă, în fotoliu! d■ lîngă telefon, Despina aştepta, cu receptorul la ureche : ..Dacă ăspunde e un ticălos ! Dacă nu..."
îşi închipui ambianţa locului unde suna telefonul, cu •,ot ce se întîmplă acolo. Simţi un fior prin tot trupul. ..Dacă nu, trebuie să plec repede !"
Telefonul sună îndelung, dar el nu răspunse.
Aşa îşi începu Despina viaţa dublă : ţinu trei săptă-mîni din cele şase şi le trăi frenetic, fără remuşcări şi fără teamă, sigură pe ea, nu inconştientă ; îşi regăsise sîngele rece înzecit faţă de cel dinainte. Făcea parte dintre adulterinele bivalente, capabile să iubească doi bărbaţi deodată, cu aceeaşi intensitate şi fără să aibă sentimentul că nedreptăţeşte pe vreunul. Apropierea unuia îi trezea dorinţa pentru celălalt, automat, ducînd-o la o exaltare echilibrată, dacă apropierea acestor două cuvinte poate fi înţeleasă.
Nu mai făcea de gardă noaptea, obţinuse o scutire medicală, fără nici o dificultate, căci, la urma urmelor, îndeplinea un serviciu voluntar, putea oricînd să renunţe, ceea ce nici nu-i trecea prin minte, nu atît din simţ patriotic, cît din dorinţa de a fi în rînd cu lumea bună, care
0 epala. cum o epatase apartenenţa lui Teofil la garda palatului. Şi apoi, spitalul îi asigura o anumită libertate, de care n-ar fi putut să se lipească tocmai acum, cînd viaţa
1 se complicase şi nu vroia, nici nu putea s-o simplifice.
Astfel, putea să fugă la Sinaia o dată, uneori de două ori pe săptămînă. Pleca spre seară şi se întorcea cu un tren care sosea în Bucureşti la şase dimineaţa, cînd la spital se termina garda de noapte. Încă nu simţea oboseala acumulată în trup, organismul ei avea resurse nebănuite, ca un cal de curse, care, după ce şi-a irosit toată forţa, poate să reînvie la o ultimă atingere de cravaşă, şi să ajungă primul.
Aşa cum îşi organizase viaţa, totul era prevăzut, nu putea să sui'vină nici o surpriză. Deocamdată nu se gîndea ce o să sq întîmple după a şasea săptămînă.
Ceva neprevăzut se întîmplă cu Ernest ; într-o zi îşi dădu seama că era îndrăgostit, de unde o socotise pe Despina doar un agrement de convalescenţă. Dacă nu s-ar fi crezut blazat, după mai multe iubiri socotite de el nenorocoase, dar care nu-i lăsaseră nici o durere în suflet ci numai oboseală şi silă, ar fi putut să-şi dea seama, încă din primele zile, că Despina era altceva decît îşi închipuise. Ar fi trebuit să-şi dea seama din prima dimineaţă, cînd ea se dusese la bucătărie să telefoneze şi în
role zece minute de aşteptare îi simţise lipsa. Nu socotea că ar J'i ceva alarmant, abia o cunoscuse şi era dornic s-o descopere. Dar pe urmă, nopţile cînd ea lipsea începură să-l tortureze, nu-i era de ajuns să ştie că dimineaţa o să se întoarcă, avea nevoie de ea în clipa prezentă şi clipa prezentă deveni tot timpul.
Nu putu să rabde mult, într-o dimineaţă la şase, cu maşina încărcată de flori, le luase de la ţigănci, în piaţa Matache Măcelarii, era la poarta
Print Digital
spitalului. Acum ştia că trebuie să se destăinuie, să-i spună că o iubeşte, că arc nevoie de ea toată viaţa şi st- bucura dinainte să-i vadă fericirea pe l'aţă. Căci de ea nu se îndoia, era îndrăgostită încă de la spital, se vedea după cum îi punea mîna pe frunte.
Ieşiră cîteva doamne, cîteva fele frumuşele, le preţui din ochi, după obişnuinţă, fără insă ca gîndul să-i fugă de la Despina. I.a şase şi jumătate ea încă nu apăruse, începu să fie neliniştit, după un sfert de oră intră şi merse la camera de gardă ; îl intîmpină doamna Jordie, şefa surorilor de caritate, care tocmai venise şi îşi îmbrăca halatul.
Apariţia unui avion inamic, căzut din cer pe neaşteptate, vărsînd foc asupra lui cu mitralierele nu l-ar fi izbit la fel de puternic. Ştia ce să facă într-o luptă aeriană, să înfunde palonierul cu piciorul drept, să împingă brusc manşa în faţă şi la dreapta — instinctiv, dreapta e mişcarea de apărare, cînd în partea aceea nu-i altă primejdie, să se răstoarne cu botul în jos, să cadă două sute de metri apoi să redreseze avionul, să urce şi să atace în picaj ; făcuse aşa nu mai ştia de cîte ori, ţinea minte doar izbînzile certe.
Despina nu mai făcea de mult gardă de noapte.
Nu simţi durere, ci furie. Merse la şosea, vru să arunce florile într-un boschet, pe urmă se răzgîndi, era un gest de adolescent, le puse înapoi in maşină, se aşeză pe o bancă şi aşteptă să se liniştească. Ceea ce urma era mult mai uşor decît o luptă aeriană.
II aştepta după perdea, la fereastră, neliniştită. Plecase pentru totdeauna ? I se părea imposibil, dar altceva nu putea să-i treacă prin minte.
Cînd îl văzu coborînd din maşină şi luînd florile din spate, încărcîndu-şi braţele, fugi de la fereastră, îşi scoase
lot de pe ea .şi se culcă goală, cu faţa în sus, în mijlocul patului.
Odată, demult, primăvara, se făcea bătaie cu flori, la şosea. Doamnele tinere, frumoase şi elegante, defilau in trăsuri sau în automobile deschise prin faţa publicului, care le arunca buchete de flori, în semn de omagiu.
Erau crizanteme de Braşov, primele flori de toamnă, mari, cu tija robustă şi lemnoasă. Luă un mănunchi şi le risipi asupra ei, mai degrabă le aruncă, scurt, cum ar fi biciuit-o. Repetă gestul, tot mai energic, îmbrăcînd-o în flori din cap pînă la picioare, dai' oricine ar fi văzut şi-ar fi dat seama că era o flagelare, nici măcar disimulată, decît că n-ar fi înţeles-o, şi n-ar fi putut să creadă ; nimeni nu poate lua o floare drept un instrument de pedeapsă. Nici Despina nu înţelegea, la început fu fermecată, un asemenea joc nu mai cunoscuse şi nici nu-şi dădea seama că sufere o brutalitate, florile exclud (3 asemenea idee. Insă cînd o tijă ii zgirie obrazul, poate mimai din întîmplare, îşi acoperi faţa cu mîinile, şi scoase un ţipăt :
— Ce faci ?
In picioare, la marginea patului, el îi zîmbea cu seninătate. Il privi printre degete. Nu înţelegea ce se în-tîmplase, avusese el o toană, sau ei i se năzărise ? Impresia dinainte i se părea atit de absurdă încît îi fu ruşine, era un semn de-nevroză. O cuprinse ameţeala, cîteva clipe i se păru că patul se leagănă, îşi înfigea degetele în cearşaf, să se ţină, dar în locul cearşafului întîlni florile, un maldăr, proaspete, palpitînd ca în grădină, cu mirosul lor de clorofilă puţin amăruie. Nu-şi mai vedea trupul sub ele, era îngropată in flori, cum nu credea că mai fusese o femeie vreodată, decît poate în legende şi în poeme de dragoste.
După spaima dinainte, oricît ar fi fost de neclară şi scurtă, se simţea copleşită, nu putea să facă nici un gest, închise ochii .şi şopti, cu beatitudine :
— Tu aduci fericirea cu tine şi-o dăruieşti cu grămada ! Lasă-mă să dorm o jumătate de oră aşa, sub plapuma ta minunată !
Abia acum o ajungea oboseala din urmă. Capul i se aplecă pe o parte, zgîrietura din obraz sîngera, înroşi
o petală.'
După aceea, prima oară cînd ea plecă la gară, 'lui Ernest nu-i fu greu s-o urmărească, avea instincte de vînător, dovedite în aviaţie. Ca de obicei, Despina plecă în ultima clipă, grăbită şi tot ca de obicei, spuse, din uşă : „Mîine dimineaţă, la şase !“
Era intre zi şi noapte, pe stradă se aprindeau felinarele camuflate, la ferestre se închideau obloanele sau se trăgeau perdelele negre. Merse după ea, cu maşina, o recunoştea după pardesiul alb, ea în schimb nu putea să-l vadă, chiar dacă ar fi întors capul.
Holul gării şi peroanele nefiind mai bine luminate decît strada, nu era nevoie să rămînă la distanţă prea mare şi, cu pardesiul ei alb nu putea s-o scape din ochi, nici cînd se pierdea printre oameni.
Era un rapid de Arad. Se întoarse la tabelele cu mersul trenurilor, căută sosirile la începutul dimineţii. Perechea aceluiaşi rapid care venea de la Arad ajungea în gară la ora cinci şi patruzeci şi cinci de minute.
Ernest răsuflă mulţumit. Se simţea ca după o misiuni' sfîrşită cu bine. Merse în oraş, la Capşa, era puţină lume. nu-i plăcea înghesuiala,, mîncă mai mult decît obişnuia, şi cu poftă, un păstrăv rasol, cu unt şi lămîie, apoi un muşchi de vacă, fără cartofi, bău o carafă de vin roşu. Îşi aminti că pc valea Timişului era o crescătorie de păstrăvi. Trenul oprea la Cîmpina, Sinaia, Predeal, Braşov ; de acolo înainte nu se uitase în mersul trenurilor, ea nu putea să se ducă mai departe, n-ar fi avut cînd să se întoarcă pînă la şase dimineaţa. Se uită la ceas, acum trenul trecea prin dreptul păstrăvăriei. „Păstrăvul a fost foarte bun, îi spuse chelnerului, E de la Timiş ?“ „îmi pare rău, .domnule, nu ţinem păstrăvi de crescătorie, e pescuit de pc valea Trotuşului ; din natură. Friptura nu v-a plăcut ?'£
La care din cele pa*tru opriri putea să coboare ? Excluse de la început Cîmpina : i se părea cu totul improbabil. Puţin probabil i se părea şi Predealul : intuitiv, fără argumente. Dar nici nu avea importanţă. Important era că nu se ducea la spital, ceea ce aflase eu trei zile mai
înainte, iar astă-seară văzuse cu ochii lui că pleca din Bucureşti cu un rapid de seară. Nu, era fără logică să meargă prea departe.
La şase dimineaţa, bărbierit, îmbrăcat, aştepta în fotoliu din dormitor, nu se ducea niciodată în camerele
i elelalte, care îl indispuneau, deşi ar fi trebuit să-l indispună în primul rînd faptul că se afla acolo. Cu dormitorul se împăca, n-avea ce face, era o fatalitate.
— De ce te-ai sculat cu noaptea în cap ?
Despina era atît de obosită încît nu putea să-şi exteriorizeze surpriza. De obicei îl găsea dormind, cu oblonul lăsat, se aşeza încet lîngă el, să nu-1 trezească, şi închidea ochii, fericită. Fericită că venea dintr-un loc, că ajungea în altul, că şi aici, şi acolo îi era bine, un bine împrospătat încontinuu, care nu avea cînd să se uzeze.
— Scoate-ţi pardesiul şi stai jos, vreau să vorbim.
— Trebuie să pleci ? •
Era alarmată. El răspunse :
— Nu ştiu. Poate.
■— S-a întîmplat ceva ?
-— Tu ştii mai bine !
Părea o acuzaţie. Trebuia să se stăpînească.
— Stai să-mi dau cu puţină apă pe faţă.
Se privi în oglindă. Oare la fel de obosită era şi în celelalte dimineţi cînd se întorcea acasă ? Apa o mai învioră puţin, dar rămîneau cearcănele, n-o urîţeau, îi dădeau o fizinomie patetică-. I se făcu frică. N-avea alt mijloc de apărare decît să se dezbrace şi să se iubească goală.
— Te rog, lasă puţin voleul. E prea multă lumină.
— Nu, e prea puţină ! Ar trebui să-ţi pun un bec mare în faţă. De unde vii ?
Nu răspunse ; îl privi ameţită, simţea în trup legănarea trenului. Se întinse în pat şi închise ochii ; n-avea curaj să-l privească ; izbuti să îngîime :
— Ce vrei să spui ?
— Atunci, să vorbim limpede. Spitalul să-l lăsăm deoparte. Vii de la Sinaia, sau...
. Nu fu nevoie să pomenească de Braşov. Nu slîrşise bine cuvîntul, şi văzu cum sîngele ei îi inunda obrazul. Cicatricea zgîrieturii din obraz, aproape dispărută, deveni deodată vizibilă, fiindcă rămase albă, ca un fir de aţă.
— Ce-ai căutat la Sinaia ?
' Pâh brusc, cicatricea părea roşie. Nu lipsea mult să leşine, poate chiar leşinase o clipă, o trezi glasul lui, repetând întrebarea. Era imposibil să mintă, dar nu ştia dacă să mărturisească, spetind că o s-o ierte, sau
