fiindcă avea încă aparatul de taxat, nu se osteniseră să-l demonteze, nu deranja pe nimeni. Deşi nar fi fost timpul să-mi fugă gîndurile în altă parte, mi-am amintit taximetrul în care vegheasem o noapte la casa Ţiţei, mica ţigancă pentru care Alion avusese o slăbiciune scurtă dar puternică şi neuitată, în ultimul ei an de viaţă," din cei şaptesprezece cîţi împlinea cînd murise. îl însoţeam acolo, era ca un pelerinaj, am stat lîngă el, cu inima strînsă, pînă în zori cînd am aflat că începuse războiul.
Evocînd în gînd noaptea noastră acolo, în timp ce mergeam spre Marele Stat-Major al armatei, mi-a venit ideea să-i dau de veste lui Alion, el putea să ne scape, şi nu ascund că începuse să-mi fie frică. Oricîlă apăsare simţisem
tn suflet în noaptea de veghe, bucuros aş fi retrăit-o încă o dată, încă de zece ori, numai să scap din impasul unde intrasem, fără cea mai mică vină şi fără ca Odor să fie vinovat la rîndu-i. Era ceea ce se numeşte o năpastă, cuvrnt pe care niciodată nu îl înţelesesem atît de bine. Cu militarii, şi mai ales în vreme de război, nu ştii ce poate să ţi se întimple !
Nu am fire de conspirator, îmi trăiesc viaţa pe faţă, socotind că respectul legii este o dovadă de civilizaţie. Iar legea nedreaptă ştiu că într-o zi cade de la sine, nu-i nevoie să pun eu umărul, şi dacă aş încerca ar fi degeaba, nu poţi sparge buba pînă nu coace.
Stăteam în fundul maşinii, cu Odor alături. In faţă, lîngă şofer era un căpitan de justiţie militară, care ne ave-a în pază. Purta o uniformă albastră cu eghileţi parcă albi, nu sînt sigur şi cred că avea titlul de comisar regal, echivalent cu procurorul din justiţia civilă, la fel de severi şi unul, şi altul.
Nu sînt prea îndemînatic nici cînd mă aflu în libertate, greu am nimerit carnetul din buzunarul de la piept, şi greu l-am scos, cu mişcări ferite, să nu atrag atenţia comisarului regal, care mi se părea că are dreptul să mă împuşte. Apoi, ţinîndu-1 pe genunchi, la adăpostul spăla rului din faţă, am scris cu mina tremurînd numele lui Alion şi numărul de telefon de acasă.
Şoferul era un civil, mai în vîrstă, poate rechiziţionai odată cu maşina. Nu ştiam ce fel de om este, cum o să reacţioneze, dar trebuia să risc şi atunci i-am întins hîr-tia prin stînga, pe lîngă banchetă. A simţit, a luat-o fără să tresară, cu capul înainte, şi a băgat-o în buzunarul hainei. Sub numărul de telefon scrisesem : „Te rog, telefonează la acest număr şi spune-i domnului care răspunde să mă caute la Statul-Major, cît poate de repede.“ Bileţelul era împăturit peste o monedă de o sută de lei, aş fi putut să pun mai mult, o hîrtie de cinci sute, dar m-am gîndit că. tocmai aşa deveneam suspect în ochii lui, cine ştie ce vină gravă aveam, putea să mă denunţe.
Abia după ce fapta fusese împlinită mi-am dat seama că mesajul meu nu avea nici o gravitate, degeaba mă temusem, chemam pe cineva să mă vadă, la lumina zilei, nu puneam la cale un complot, sau o evadare. însă apelul n-ar mai fi ajuns, şi pierdeam speranţa că va veni cineva să
ne scape. Şi aşa speranţa nu era prea mare, nu-1 mai văzusem pe Alion de zece zile, putea să fie plecat, sau să-şi petreacă ziua cu o prietenă, căci nu-şi pierduse deloc sensibilitatea la atracţia feminină.
La Statul-Major ne-a interogat înlîi un civil de la biroul doi, faimosul serviciu de informaţii şi eontrainfor-maţii, adică de spionaj şi contraspionaj, pe numele adevărat, care poate să înfioare pe orice om mai temător, din cei ce întorc capul în altă parte cînd trec pe lîngă o cazarmă. Cred că avea un chestionar învăţat pe dinafară, ne bombarda cu întrebările, fără ezitare şi fără pauză. Cuvîn-tul bombarda s-ar putea să sugereze ideea de răcnet şi brutalitate, l-am folosit fără să-mi dau scama că nu se potriveşte : era un om politicos, ni se adresa cu deferenţă, vorbind aproape în şoaptă. Dar tocmai şoapta lui, înlr-un birou pe unde probabil treceau zilnic duzini de spioni arestaţi şi alte duzini de agenţi informatori, mă făcea să cred că ni se atribuia o vină gravă, învăluită într-un mister impenetrabil, fiindcă noi înşine, vinovaţii, nu-i cunoşteam nici natura, nici proporţiile.
Interogatoriul, în prezenţa unui secretar care batea la maşină răspunsurile noastre, n-a durat decît o jumătate de oră, era un act de rutină, se derula repede şi fără piedică. Pe urmă anchetatorul ne-a lăsat singuri altă jumătate de oră ; bănuiam că în acest timp cerea informaţii. Despre Odor nu ştiu unde putea să se intereseze, nu cred că ţineau fişe pentru toţi cetăţenii, cu mine era mai uşor, Statul-Major mă avea pe listă, mobilizat pe loc la Pasul Istoriei. Eventual puteau să telefoneze la ziar, cu discreţie, să afle dacă nu cumva sînt dispărut, şi ce se vorbeşte despre mine. De vorbit îmi închipui că se vorbeau multe, dar nu ceva care să intereseze vreun birou doi din lume, speram ca nimeni din colegii mei să nu mă bănuiască de o faptă infamantă ca spionajul.
întors, anchetatorul rămase în spatele biroului, fără să se aşeze, ţinîndu-şi bărbia în mînă, într-o atitudine gînditoare.
— Da, spuse după cîteva clipe. Toate sînt lămurite. Mai rămîne să se descifreze mesajul.
Mesajul, adică Adelaide, sau Divinitate, tocmai se analiza, la biroul cifrului. Am aşteptat cam un sfert de oră cu sufletul la gură. Şedeam pe scaun dar parcă sub mine
era un grătar cu jeratic. Anchetatorul, rămas tot în picioare, îşi duse iar mina la bărbie, stătu aşa pînă ce suna telefonul ; îl chemau, am presupus că la cifru. Se întoarse repede cu Adelaide in mînă, ţinînd-o de un colţ de parcă i-ar fi făcut teamă. Era încurcat, dar, spre cinstea 'ui, trebuia să spun că i-am văzut pe faţă un semn de mulţumire : părea
specialisti in print
că fusese îngrijorat de situaţia noastră.
— Nu. Nu s-a descoperit nimic ; pentru mine nu mai există dubiu. Dar domnul colonel nu-i convins, vrea să vă vadă.
Colonelul, albit l'ără să fie un om prea în vîrstă, cred că ştia să citească pe faţa oamenilor ce au în minte ; era una din principalele însuşiri care i se cereau în relaţiile lui cu spionii. Ne-a privit cîteva clipe, cam lungi pentru mine, cu ochii cînd lă unul, cînd la altul. Avea o mustaţă albă. stufoasă, cum nu se mai poartă în secolul nostru. Stăteam în stînga lui Odor, de cîte ori întorcea capul spre mint colonelul se trăgea de mustaţa dreaptă, şi invers. Ar fi putut să pară un gest comic, dacă n-aş fi ştiut că în acesi timp ne judecă, şi soarta noastră depinde de impresia pe care i-o făceam. Judecind după fizionomia lui, cred că nu ii făceam o impresie proastă, ştiam şi eu să citesc pe feţele oamenilor. Apoi, fără o vorbă a întins mîna, a luat hîrtia suspectă şi a început să parcurgă portativele. Presupuneam că în meseria lui trebuia să cunoască multe, chiar şi muzică. Avea un dubiu, era evident, prea o examina cu atenţie, fusese mai uşor cu fizionomia noastră.
Ştiam că spionii folosesc fel de fel de şiretlicuri ca să-şi transmită mesajele, anunţuri la Mica publicitate din ziare, texie nevinovate în aparenţă : „vînd apartament4', sau „doresc corespondenţă cu o domnişoară de bună condiţie." Foarte uzitate erau jocurile de cuvinte încrucişate, rebusurile sau şaradele. Atunci, de ce nu şi notele muzicale, cu posibilităţi multiple, prin combinarea între ele a caracteristicilor, tonalitate, tempo, nuanţă ? E ceea ce probabil gîndea colonelul, cu ochii pe portative. Apoi ne spuse, cu politeţe :
— Va rog să staţi jos, o să dureze. Doriţi cafea ? Dulce, sau amară ?
Intr-o jumătate de oră veni inspectorul fanfarelor militare. chemat cu telefonul. Avea acelaşi grad cu colonelul, probabil aceeaşi vîrstă, numai că părea mai tinăr, datorită
părului viguros şi negru. Nu era cazarmagiu, ci un muzician cunoscut, dirija din cînd în cînd Filarmonica. Armata îl angajase, cu contract, să îmbunătăţească fanfarele, şi îi conferise un grad corespunzător cu funcţia, pe care nu-1 avea în realitate, fiind numai sublocotenent în rezervă. îl cunoşteam, dar nu personal, îl vedeam la concerte. Cu puţini ani înaintea războiului făcuse o demonstraţie monştri, adunase pe un stadion din Bucureşti o fanfară de şapte sute de persoane, selectate din toate muzicile militare, şi o pusese să cînte muzică simfonică, fără instrumentele cu coarde, indispensabile, vioara, viola şi violoncelul, înlocuite cu trompeta, fliegerhornul şi alte alămuri. Nu se lipsise însă de contrabas, adunase vreo şapte, nu se auzeau, dar probabil umpleau nişte goluri, pe care le-ar fi simţit numai urechile rafinate. Oricum, fusese un mare spectacol, n-am să uit niciodată seara aceea de vară, cînd pe stadionul unde după-amiază se jucase fotbal, în strigătele mulţimilor din tribune, au răsunat cele şapte sute de instrumente, acoperind huruitul tramvaiului şi alte zgomote de pe stradă. Repertoriul era ales să se potrivească unui asemenea ansamblu, începea cu uvertura la Tannhău-ser, şi se încheia cu Uvertura solemnă, 1812 de Ceaikov-ski. Sunetele înăbuşite, grave şi misterioase ale primei mişcări, aşa cum se ridicau din mijlocul stadionului acoperit de întuneric, nu-mai cu luminiţele de la pupitru, ca nişte stele, păreau că vin dintr-o lume imaginară, de legendă germanică, înclinare obişnuită la Wagner. Chiar dacă partea aceasta, extrasă din Corul Pelerinilor, nu acoperea întreg tumultul unui oraş ca Bucureştii, nimeni nu mai putea să-l simtă ; unii captivaţi de muzica în sine, emisie a şapte sute de instrumente, care, deşi în surdină, lăsau să li se simtă forţa enormă ; alţii, cunoscătorii, intrigaţi de compunerea unui asemenea ansamblu, atenţi să-i descopere cusururile. între timp sunetele creşteau, parcă se pregătea o furtună, oamenii ascultau cu respiraţia oprită, cu un fel de nelinişte, pînă ce nişte baiere se rupseră şi vîntul, un ciclon, îşi dădu drumul în bubuituri ascendente, ca o trombă, ameninţînd să ridice în aer toată mulţimea încremenită. Cred că multora le era frică.
Despre uvertura lui Ceaikovski n-aş mai avea ce spune, parcă era comandată pentru această formaţie. Petardele, prevăzute în partea finală, ca să întărească acordurile gi-
gantice, nu pot fi folosite în sălile de concert, le înlocuieşte
cum poate toba mare. Aici însă erau petarde adevărate, explodau cu flacără în spatele fanfarei, făcînd să se ridice fum şi miros de pucioasă.
Petarda nu-i un instrument muzical, să-l mînuieşti cu precizie ; ea explodează la nimereală, cînd arde întreg fitilul, pe care nimeni nu ştie să-l măsoare, şi chiar de l-ar măsura, cum ar putea să-i dea foc tocmai în clipa potrivită ? De aceea bubuiturile cădeau între acorduri, păgubind efectul scontat, dînd în schimb impresia de învălmăşeală, de bătălie adevărată.
Atunci m-am gîndit la un aparat, simplu, car^să provoace explozia electric, de la distanţă. Ceea ce ar putea să facă însăşi dirijorul, să aibă în faţă o claviatură, cu o clapă pentru fiecare petardă. Ideea, nebrevetată, poate s-o ia oricine, pentru un concert în aer liber, fie şi cu o formaţie mai mică.
Dirijorul nu s-a acoperit de glorie, dar nici n-a fost luat în derîdere. In ceea ce mă priveşte, am socotit că era un om inteligent şi cu fantezie, de aceea mă uitam la el cu încredere, în timp ce examina hîrtia cu note muzicale. Pe urmă i'idică din umeri.
— S-ar putea şă fie ceva cifrat, dar nu vă mai bateţi capul, n-o să puteţi dovedi niciodată. Lăsaţi oamenii în pace !
Soluţia nu-i convenea colonelului :
— Cum adică, să fim la cheremul spionilor ?
Dirijorul zîmbi, puţin maliţios şi răspunse, cu un bun
simţ care mi l-a făcut foarte simpatic :
— N-o să stîrpiţi voi toţi spionii. Trebuie şi ei să trăiască !
Să spui aceste cuvinte într-un birou de contrainfor-maţii, mi se părea de-o îndrăzneală primejdioasă ; cu un asemenea subiect nu se fac glume. îi eram recunoscător, regretam că ideea cu aparatul de explodat petarde nu-mi venise înaintea concertului, i-aş fi cedat-o cu dragă inimă.
Colonelul se pregătea să riposteze, roşu la faţă, clnd sună telefonul. Ridică receptorul, ascultă, luînd o poziţie reverenţioasă, pe urmă răspunse :
:— Prea bine, domnule general ! îndată.
Generalul era chiar şeful Marelui Stat-Major, şi vroia
să ne vadă. Cînd am intrat, cuprins de o nouă îngrijorare, l-am văzut pe Alion, aşezat într-un fotoliu în faţa biroului. Nu s-a ridicat, mi-a făcut cu mina un semn amical ; era palid, poate nu se simţea bine ; dar venise ! Îmi dădeam seama, cu emoţie, că mizînd pe el nimerisem o carte bună,
o alta mai bună nici nu putea să existe. Pe urmă. înainte de a mă uita la general, am văzut. într-un colţ al biroului, o pianină, lipită de perete şi, după atîtea emoţii nimic nu putea să mă emoţioneze mai puternic. Un asemenea instrument în biroul celui mai marc peste Marele Stat-Major al Armatei mi-a confirmai cu prisosinţă ceea ce văzusem în zîmbetul lui Alion, că trecuse orice primejdie.
— Ia să văd şi eu corpul delict ! spuse generalul.
Pe faţa lui se ivi un zîmbet.
— Divinitate ! Ce poate să fie divin, dacă nu o femeie?!
Lăsă notele pe birou, se duse la pian şi ne cîntâ Ade-
laide, pe dinafară. Execuţia lui mi s-a părut puţin soldăţească, dar probabil din cauza uniformei şi ambianţei. Nu prea e potrivit să cin ţi la pian în uniformă şi mai ales într-un birou unde se pune la cale mersul războiului.
Pentru noi războiul se dusese atît de departe că l-am fi uitat măcar cîteodată, să nu fi fost camuflajul care ni-1 amintea îndată ce cădea seara.
Cineva a avut curajul să spună că singura raţiune a interdicţiilor este aceea de a putea fi încălcate. O fi adevărat, nu m-am gîndit bine, dar parte-mi le respect, chiar dacă sînt absurde, ca să nu am discuţii, care mă costă mai mult, fiindcă mă enervează şi mă fac să pierd timpul Cît priveşte interdicţia de a nu lăsa lumina să răzbată din casă, şi celelalte reguli ale camuflajului, s-au respectat chiar cînd pentru un timp n-ar mai fi fost nevoie de ele. Patru ani am trăit în întuneric. Lumina din casă, ascunsă de
obloane sau de perdele negre crea în interior o viaţă nefirească, vedeai obiectele din jur şi oamenii, dar totul părea nereal şi provizoriu. în asemenea condiţii, locuinţa devenea o închisoare ; ca sâ evadezi din ea însemna să trăieşti în beznă. Mai rău era că, încetul cu încetul. întunericu: devenea o obişnuinţă, care sfirşea prin a-ţi denatura condiţia omenească, formată in secole de civilizaţie. Dar şi mai înainte, in vremurile preistorice, cînd nu se cunoştea nici măcar opaiţul, a existat focul care făcea noaptea mai feerică decît lampadarele citadine. Şi astăzi, un foc pe marginea drumului, sau în poiana unde cineva îşi întinde cortul, e o serbare, natura se bucură de ea odată cu omul, se transformă într-o sală de bal fascinantă, drapată cu falduri de catifea neagră. Odată cu întunericul alungat de flăcări, nu dispare misterul nopţii, ci devine cu atît mai dens cu cit este focul mai mare şi poate să bată pînă mai departe. De mirosul fumului şi trosnetul vreascurilor aprinse nu vreau să amintesc, acum e vorba numai de simţul văzului. Ochii sînt vii numai pe lumină, cînd cade întunericul orbesc, ar putea să lipsească.
Aşa trăiam sub camuflaj, bîjbîind ca orbii, căutînd marginea trotuarului, marcată cu vopsea albă. Felinarele nu dădeau lumină, ci doar puneau pe trotuar o pată albastră, păreau faruri în agonie ; dar navigam spre ele, ca pe o mare întunecată. Prin locurile unde nu erau nici măcar aceste repere,
