labil în iubire, izbucnise intransigenţa. Izbucnise, repet cuvkit.ul, ca să nu pară pus fără destulă judecată. Să-i fi plăcut parada, şi-ar fi făcut un blazon pe care să scrie : „Totul pentru tot“. Cuvîntul e simplu şi pare banal, dacă nu-i dai tot înţelesul derivat din noţiunea de intransigenţă. Nu se apropiase de Ştefania cu uşurinţă, începutul fuse plin de zigzaguri şi de nehotărîre, în gîndul lui o respinsese în cîteva rînduri, şi nu fără motive. Dar cînd ea îşi scosese rochia în cortul portocaliu de pe terasă, izbucnise intransigenţa. Mei nu era nevoie de cuvîntul dragoste, prea mic, fiindcă î SQ includ limite, suspiciunea, gelozia şi uneori ura.
Cine îşi va aduce aminte de Tiţa, ţigăncuşa din Calea Rahovei, se va întreba, poate, pe ea cum o justific în viaţa lui Alion, şi cum explic la un om ca el o asemenea licenţă. Mai întîi, n-am afirmat niciodată că el n-ar fi fost un licenţios ; fusese adesea. Apoi, nu am lăsat să se înţeleagă că fata aceea întîlnită într-o dimineaţă pe stradă ar fi făcut parte dintre căutările lui, care nu puteau să fie continue ; ea a fost un moment de odihnă, plătit cu un colier de strasuri şi un baton de ciocolată, apoi un intermezzo răsplătit cu un şirag de briliante, nu prin valoarea lui importantă, ci prin ideea de-a o împodobi cind murise.
întoreîndu-mă la Ştefania, la starea ei disperată din seara cînd rătăcea prin faţa sanatoriului, trebuie să-i judec din nou gestul, nu vreau să-l numesc greşeală, de a se dărui unui călău, ca Tosca, spre a-1 scăpa pe Alion de la moarte. Atunci am judecat-o cu asprime, la fel cum le-am judecat pe toate suratele ei care se sacrifică pentru a-şi scoate bărbatul dintr-o primejdie. Privind din afara, n-aş fi respins faptul în sine, dacă ar fi fost o slăbiciune, sau un moment de pierdere a minţilor ; sigur însă că lui Alion îi recunosc dreptul să judece altfel. Chiar pe mine, cu toată îngăduinţa exprimată mai înainte, mă îngrozeşte gîndul ră Ştefania se înjosise în faţa unui monstru, Prinţul, mai-marele peste poliţia discipolilor, cd care mai tîrziu avea să-l pună pe Alion cu faţa la zid, în celulă, şaptezeci de zile la rînd, făcîridu-1 să moară tot de atîtea oi i. şi trăgînd alături de capul lui, la cîţiva centimetri, de unde glontul, ricoşa în obraz, încă fierbinte.
Cunosc din literatură cîteva dileme irezolvabile. Le-o adaug pe Ştefania. Trebuia să accepte cu bună ştiinţă moartea lui Alion, sau să se înjosească ?
Este mai uman să admiţi a doua soluţie ? Mi-e frică să mă gîndesc. Dilema rămîne.
Alion însă n-a avut să aleagă, pentru el n-a fost dilemă. Ci intransigenţă.
Aşa gîndeam în timp ce mergeam spre poarta sanatoriului, prin burniţa rece dc toamnă. Şi mai trebuia să gîn-desc ce-i voi spune Ştefaniei.
Dar ce este intransigenţa ? O virtute, sau o dezumanizare, o malformaţie sufletească ? îmi aminteam de Ernest care murise de cîteva luni, sub ochii Despinei. Şi el fusese intransigent pleeînd de lingă ea cu o hotărîre de gheaţă, ca de lingă o străină. Dar pe urmă avusese remuş-cări. dintr-o mică îndoială care îi încolţise în minte abia cînd aterizase cu avionul în flăcări, neştiind dacă o să se salveze. Iar în faţa morţii, la spital, o simţise lîngă el, ieşise o clipă din agonie numai cît s-o ştie că era ucolo.
Alion a rămas intransigent pînă la urmă.
Dar nu cumva intransigenţa echivalează cu rigiditatea unor corpuri care. lipsite de orice elasticitate, se rup la o apăsare puternică, în loc să se plieze ? Cînd a făcut stejarul, natura a făcut şi trestia. O idee : ..Capul plecat sabia nu-1 taie !” a dispreţuită : ,,Dar cu umilinţă, lanţul îl înco-voaie !'" Vreau să despart o idee de alta, să judecăm cu mai multă înţelepciune, să ne gindim nu la capul care poate să cadă, ci la cuprinsul lui, care e păcat să se piardă!
Ştefaniei nu-i puteam spune decît o minciună ; tot gîn-dindu-mă pe drum o găsisem pe cea mai simplă, şi în acelaşi timp radicală. M-am apropiat de portiera maşinii, am ciocănit în geamul bătut de ploaie. Lipsisem o jumătate de oră, m-a recunoscut în cel căruia îi vorbise la poartă ; cel care într-o seară ii mingiiase talpa picioarelor era uitat pentru totdeauna. Mă aşteptam s-o găsesc răvăşită de nerăbdare, dar era calmă şi refăcută, parcă reînviase, se pieptănase, îşi ştersese obrazul murdar de farduri. M-am întrebat dacă înfăţişarea ei pierdută, cum o văzusem la poartă, nu fusese o impresie falsă, datorată neliniştii mele, căci mergînd la Alion unde ştiam că în cu-rînd n-o să mai am ce să caut, nu-mi simţeam inima uşoară.
sr.8
A vrut să coboare, poate nu-şi mai putea stăpîni nerăbdarea ; sau nu vroia să audă şoferul ce îi voi spune. Am împins portiera la loc şi i-am făcut semn să deschidă geamul. Cum stăteam acolo, împiedicam ploaia să bată în maşină, mă uda numai pe mine în spate. în poziţia ei era o delăsare, ca uitarea de sine, în schimb avea ochii vii şi faţa însufleţită. In lumina felinarului de pe trotuarul celălalt i-am văzut mîna stingă căzută în poală şi alături o lucire de sticlă ; mi-am dat seama că era seringa.
M-am gîndit în toate felurile, dar nici pînă astăzi n-am ajuns să înţeleg în ce calitate socotea că mă aflu acolo, cum apelase la mine fără să mă cunoască, şi îmi împărtăşise, indirect dar vizibil, un zbucium care pe un străin nu poate să-l intereseze' ? Şi ce-şi închipuia văzînd că totuşi mă interesase, ntă oferisem să fac un demers pentru ea, şi acum venisem să-i aduc răspunsul ?
Răspunsul născocit pe drum era o soluţie provizorie, pentru seara aceea, vroiam s-o văd plecată, să nu păzească poarta spitalului, atît de zadarnic.
Aveam în buzunar un volumaş cu şaptesprezece poeme ale Iui Alion, n-am vorbit de el pînă acum fiindcă mă privea numai pe mine. Cînd făceau corecturile la volumul lui de versuri, alesesem din el acele şaptesprezece poeme, pe care, dacă aş fi avut dreptul, le-aş fi declarat testamentul meu de dragoste pentru toate femeile iubite odată. Lucrătorii din tipografie mă cunoşteau, cu bunăvoinţa lor am extras poemele, am alcătuit din ele volumaşul, ca-o agendă, şi le-am tipărit pe socoteala mea, în zece exemplare, cu gîndul să le păstrez ca, în timp, să dăruiesc cîte unul cui aş fi crezut că merită.
Primul exemplar i l-am dat, atunci seara, Ştefaniei.
— Doamnă, i-am spus, Alion a plecat la Paris, azi-di-mineaţă ; mai sînt speranţe să se facă bine. Aici sînt culese unele din poeziile iui ; citiţi-le astă-seară, au- să vă facă bine !
A luat volumaşul, m-a privit uluită.
— N-am înţeles : mai spune-mi odată !
— A plecat la Villejuif, lîngă Paris, e un spital renumit, unde se tratează cancerul.
Spitalul exista, nu-1 inventasem, dar probabil acum era în mîna nemţilor, plin de răniţi sau de femei-soldat internate să nască.
S-a răsucit puţin, să mă vadă mai bine, seringa i-a căzut din mînă.
— Mă minţi ! Spune-mi că a murit !
— Nu ! Mai sînt speranţe să se vindece.
A început să rîdă, sinistru :
— Atunci, â la bonheur !
în clipa cînd maşina pleca, volumaşul lui Alion zbura pe fereastră ; poate voise să-l arunce în mine.
M-am întors la sanatoriu, aveam de gînd să mai stau cîteva ceasuri, ca doamna Vaida să se odihnească, pe urmă veghea ea pînă la ziuă. Alion aţipise, s-a mirat puţin să mă vadă.
— Parcă plecaseşi.
— Am fost pînă la poştă, să dau o telegramă.
Mi se părea că uitase de Ştefania, de aceea minţisem. Poate ne minţeam unul pe altul. M-am aşezat în fotoliu, la picioarele patului. Mă feream să mă uit în ochii lui, dar le simţeam lumina îndreptată spre mine. Nu era doar o impresie, din cînd în cînd îşi cobora pleoapele şi atunci se făcea umbră.
După un timp i-am auzit glasul :
— Te rog, trage fotoliul mai aproape şi mai aprinde o lumină. Nu te văd bine...
Ardea o lampă cu abajur, pe noptieră. Am aprins plafoniera, cu două becuri puternice, apoi lampadarul din colţul odăii.
— E prea mult ; stinge ceva.
Am stins lampadarul.
— Nu, mai bine stinge lumina de sus, mă bate-în ochi.
Mi se părea capricios, niciodată de cînd îl ştiam nu-şi
exprimase dorinţe atît de contradictorii. Şi de altfel în firea lui era să nu ceară nimic, de la nimeni ; femeia care avea grijă de casă venea totdeauna în lipsa lui, făcea din iniţiativa ei tot ce era nevoie, el nu-i lăsa în scris nici o recomandare.
— Crezi că la ora asta găseşti undeva struguri ? Nu mi-e poftă, vreau mai mult să-i văd ; de toamna trecută n-am mai fost la o vie.
Era ora opt, speram să mai fie deschis la Dragomir Niculescu unde se găseau toate rarităţile. Am ieşit să caut un taximetru. Ploaia se oprise, dar strada era udă. Tocmai atunci maşina lui
Cluj-Napoca
Persu se întorcea din partea cea-
laltă, poate Ştefania vroia să dea buzna în sanatoriu, nu ştiam ce să fac, să dispar, sau să-i ţin calea ; mi-era teamă de o dramă. Am rămas nehotărît, într-un con de umbră. Ştefania a coborît, a traversat strada in locul unde fusese maşina mai înainte şi a început să caute ceva pe jos, sigur că volumaşul pe care îl aruncase. Era pe trotuar, lîngă zidul sanatoriului ; nu avusese cum să-l ia cineva în picioare, dar trecuse o oră de cînd zăcea acolo, probabil ploaia îl udase pînă la ultima pagină.
Am găsit struguri, coarnă albă şi neagră, ciorchini aleşi, puşi cu grijă într-o casetă de lemn subţire, cu fibra dreaptă, ca de vioară. Doamna Vaida i-a luat să-i pună pe o fructieră.
— Să nu-i speli ! i-a spus Alion. Lasă-i aşa cum sînt de la vie.
S-a uitat mult la ei, stăteam în fotoliu, lingă el, cu fructiera în braţe.
— Ce frumoşi sînt ! Ce frumoase sînt toate !
A luat numai o boabă, a plimbat-o îndelung prin gură înainte de-a o sparge cu dinţii ; parcă făcea un descîn-tec. Pe urmă m-a privit, stăpîn pe el, dar melancolic,:
— E ultima mea boabă de strugure ! îmi pare rău că nu ţi-am spus să iei şi o sticlă de vin.
— Mă duc !
■— Nu ! Acum nu mai pleca ! Te rog să rămîi toată noaptea cu mine ; închipuie-ţi că eşti la o petrecere. Simt că... Da, o să fie în noaptea asta !
Simţeam şi eu, după purtarea lui ciudată, deşi semnul morţii tot nu-i apăruse pe faţă. Am rămas aşa un timp, de astădată privindu-1 în ochi, fără să clipesc, parcă aveam pleoapele înţepenite. Era tot mai senin, şi tot mai melancolic. Mi-am adus aminte ce inii spusese în dimineaţa cînd începuse războiul, după cc vegheasem toată noaptea într-un taximetru, la casa Ţiţei : „Eu am să mor curînd, dar tu ce-ai să te faci, bietul de fine ? !‘‘ Simţeam că şi acum, în gîndul lui era aceeaşi compătimire. li era milă de mine, fiindcă frontul se apropia repede şi nimeni nu ştia ce va fi la sfîrşitul războiului.
— De cînd mă ştiu, am visat să moi' între prieteni, să le împărtăşesc gîndurile mele pînă în ultima clipă. Să spun ceva care să rămînă; dar iată că alţii nu sînt aici, în afară dc tine, şi gîndurile ţi le-am spus de multă vreme.
Atît am să adaug, să crezi şi să ţii minte : fericit moare omul care s-a bucurat de viaţă într-atît, ca să ştie că alte bucurii nu mai există. Veghează să-mi respecte testamentul, să mă ardă. Cenuşa ia-o tu şi risipeşte-o pe un cîmp, departe, la iarnă, cînd o Ci sâ ningă, ca s-o acopere zăpada şi pînă primăvara s-o absoarbă pămîn-tul... Acum am obosit, lasă-mă să dorm, dar le rog veghează şi dacă simţi... dacă simţi, trezeşte-mă ; nu vreau să mor în timpul somnului. Ai grijă, nu-ţi face un păcat cu mine !
A durat pînă să se lumineze de ziuă ; mi-a fost greu să fiu atîta timp cu atenţia trează, aplecat spre el, să-i ascult,respiraţia, liniştită, egală, dar tot mai slabă. Grija de a nu-mi lua păcatul pe suflet mă împicdica să simt vreo tristeţe, eram numai un om de veghe. Aşa a venit clipa cînd mi-am dat seama că respiraţia i se stinge. I-am apucat amîndoi umerii şi i-am strîns tare, fără să-l zgîlţîi, să nu-1 omor eu, cu o clipă mai devreme.
A deschis ochii mari că ieşeau din orbile, îşi proiectau pe fereastră lumina albastră, colorînd parcă în alt fel frunzele galbene ale sălciei, pe care le scutura vîntul. Mi-am dat 'Seama că nu mă recunoştea, poate nici nu simţea că sînt acolo. Era în fiinţa lui o luptă, o zbatere, o încăierare năprasnică între două forţe contrare, sfîrşită cu două vorbe, un strigăt redus la o şoaptă :
— Unde este... ?
N-a mai putut, sau n-a vrut să pronunţe numele nici în ultima clipă ?
Nemulţumirea pe care o siml de cînd m-am apucat să scriu cartea, şt dinainte, cînd nu mă decideam pe ce cale să pornesc din cîte mi se deschideau în faţă, esle că n-am avut posibilitatea să intru în legătură cu toţi. sau măcar cu o parte din contemporanii mei care se pro
gătesc de acelaşi lucru, să povestească întîmplările semnificative din timpul nostru de viaţă. în perioada abordată acum de mine, evenimentul cel mai important, mai dramatic şi cu cele mai grave consecinţe în istoria timpului rămîne războiul. Pentru întîmplările secundare, privind viaţa unor oameni, eroi în carte, fiecare va scrie ce crede că poate să ilustreze mai bine societatea din acea vreme, fiecare autor avînd cîmpul său personal de observaţie, puţind să-l explorez^ şi să-l exploateze după propria sa fantezie. Cu cil vor fi mai ruulte evocări, şi mai variate, cu cît va fi posibil ca nici una să nu o repete pe alta, cu atît mai bine va fi şi pentru cel care scrie, şi pentru cine citeşte.
însă, cît priveşte răzbpiul, trebuie respectată o unitate de vederi, altfel, dacă fiecare ar interpreta în felul lui acest eveniment capital al vremii noastre, lumea n-ar mai şti ce să creadă şi s-ar putea prea bine să înţeleagă faptele de-a-ndoaselea. Pe ele altă parte, nimeni, nici chiar comisiile de istorici nu pot cuprinde în privirea lor acest imens teatru planetar care a fost războiul al doilea, indiferent ce mijloace de informaţie ar avea la dispoziţie şi oricît de acordate ar fi punctele lor de vedere. Sînt înclinat să cred că vor fi tot atîtea versiuni ale islo-riei, cili istorici îşi vor da părerea. Fiindcă sursele lor de informare vor fi diferite ; una va spune o tabără, un guvern, un partid, o grupare de oameni, şi alta tabăra cealaltă. Comunicatele lor, cercetate astăzi, se bat cap în cap, adesea, şi războiul fiind rămas departe în urmă, martorii împutinîndu-se, iar memoria celor rămaşi în viaţă fiind în scădere, se prea poate ca minciuna să pună în umbră adevărul. Sursa cea mai sigură şi mai lesnicioasă de informaţie ar fi ziarele vremii : să compari pe cele ale unei tabere cu celelalte, să apreciezi în procente gradul de credibilitate iil fiecărora şi să faci media. Dar oare poate omul. fie el de cea mai bună credinţă, să si: păstreze nepărtinitor, să nu sufere influenţe din afară, propaganda părţilor, una mai abilă ca alta ? Căci după încheierea păcii, cînd nici una din părţi nu va fi pe deplin mulţumită, atît învinşii cît şi învingătorii continuă să-si susţină cauzele pierdute sau cîştigatc şi aşa, într-un fel războiul continua ; în vremea noastră i s-a găsit şi un nume, războiul rece, fiindcă se duce fără un foc de puşcă.
In realitate, cu tot numele lui, uneori este foarte fierbinte.
Apoi, omul chemat să judece poate fi condus de simpatii sau antipatii cu atît mai primejdioase cu cît nU au o explicaţie, se datoresc unor capricii incontrolabile, sau chiar stării lui fizice, bunei sau proastei funcţionări a unor organe, stomacul, ficatul sau splina şi celelalte, sperînd că n-ar putea fi implicat chiar crcicrul, căci atunci e caz de incompatibilitate deplină.
Mai mult decît tot ce am spus, mi s-a întîmplat ca în chiar două ziare ale noastre, care aveau de apărat o cauză comună, să găsesc informaţii contradictorii, privind una şi aceeaşi situaţie, de interes identic pentru amîndouă.
Nu ştiu bine pînă unde pot computerele să suplinească judecata noastră, şi nu ştiu mai ales dacă vreodată ne-ar putea suplini şi sentimentele. Doar cînd ele vor ajunge în stadiul acesta, am avea o informaţie necontroversată despre mersul istoriei. Deocamdată rămîn nelămurite uneori pînă şi rezultatele meciurilor de fotbal, cînd se întîmplă ca un singur om să ia o decizie împotriva a ceea ce au văzut treizeci de mii de martori.
Eram copil în timpul
