cameră cu fereastra mare, cu o salcie desfrunzită în faţă ; în curînd i-au plesnit mugurii răspîndind în aer o boare verzuie. Nu avea nevoie de îngrijire medicală, ştia de la început că nu se mai poate face nimic, vroia doar să moară în linişte ; acasă nu l-ar fi lăsat lumea în pace. Mapamondul mi l-a dăruit mie, de asemenea discurile de gramofon, peste cinci mii, depozitate în Calea Rahovei.
A murit fără chinuri, toamna, în ziua cînd din salcia care înverzise sub ochii lui acum se scuturau frunzele.
*
s: sj:
Am mai fost o dată la Curtea Marţială, curînd după Stalingrad, să văd de departe, prin gardul de sîrmă ghimpată, un coleg de redacţie aflat în primejdie.
Era un om modest, fără talent la scris, care însă nici n-avea pretenţia să scrie, renunţase după cîteva încercări penibile ; acum îndeplinea o funcţie de rutină, secretar de noapte în tipografie, pagina ziarul, punea titluri ultimelor telegrame, venite după ce nu mai era nimeni în redacţie şi urmărea mersul tiparului pînă cînd primele exemplare ieşeau de la rotativă, ca să le dea „bun de difuzare “.
între alte publicaţii, Jordie scotea şi o revistă pentru copii, interesantă mai ales prin povestioarele frumos scrise, ale unui romancier cunoscut, care, mereu în lipsă de bani, nu se dădea în lături de la lucruri mărunte, pu-nîndu-şi însă în ele tot duhul, ceea ce mă face să-i port o amintire frumoasă, deşi romanele lui, încetul cu încetul se uită.
între acele povestioare, una urma să aducă nenorocirea secretarului de noapte, deşi bietul cm nu avea de-a face cîtuşi de puţin cu revista copiilor. Povestioara, pe care nu am citit-o, dar ştiu că avea un sfîrşit trist, se intitula Mormîntul unui copil. Era vorba de un mormînt lăsat în paragină, fiindcă părinţii copilului muriseră şi ei, curînd, şi nu rămăsese nimeni să-l îngrijească. Un mic desen, pus în mijlocul textului, înfăţişa mormîntul, avînd în prim plan crucea putredă, căzută pe o parte.
într-o seară a venit de la Direcţia Presei, sau de la cenzură, comunicatul Marelui Cartier general al armatei germane, prin care se anunţa, cu ocolişuri şi cu o furie
abia ascunsă, capitularea (dacă nu cumva se spunea trădarea) generalului Paulus, avansat feldmareşal în ultima clipă. Indicaţia era ca textul să se culeagă cu literă cursivă şi mică, şi să se publice într-o pagină secundară, de parcă aşa i se micşora gravitatea, sau putea să rămînă nebăgat în seamă.
Secretarul de noapte a pus comunicatul în pagina a şasea, cea mai puţin importantă. Sub text rămăsese un •spaţiu liber, atunci, omul a luat din raft, la nimereală, un clişeu vechi care se potrivea ca dimensiune, şi a completat golul.
Prima alarmă a dat-o Patriarhia : „Ce anticrist a pus o cruce sfărîmată sub Stalingrad ? Adică Stalingradul înseamnă sfîrşitul credinţei ?“ Îndată s-au dezmeticit şi ceilalţi, Cenzura, Direcţia Presei, Ministerul de Război, apoi Curtea Marţială. La ora 10, secretarul de noapte (îl chema Turcitu, ceea Ce îi agrava situaţia) a fost luat de acasă, unde abia se culcase, şi dus între baionete.
Magistratului militar venit imediat la ziar să facă anchetă i s-au arătat rafturile cu clişee vechi, din tipografie, lîngă ziarul încriminat s-a pus pagina din revista copiilor, cu Mormîntul unui copil, da, desenul era acelaşi, dar cine dovedea că nu fusese ales cu intenţie ? Bietul Turcitu nu avea stofă de erou, n-o are oricine, şi pentru un secretar de noapte nu este indispensabilă. Avea nevasta şi copil mic, a plîns, a căzut în genunchi, s-a jurat că trădarea lui Paulus îl mîhnise atît de tare, încit nici nu şi-a dat seama ce face. S-a milostivit Patriahul să-l ierte, dar după vreo săptămînă, după ce i l-au adus sub escortă la Patriarhie şi l-a pus să spună Crezul, cu mîna pe cruce : „Cred într-unul Dumnezeu tatăl...De data asta Jordie n-a vrut să intervină, ca în cazul lui Ivan Ivanovici. De nimic nu-i era teamă în România decît de biserică, dar nu în înţelesul fricii de Dumnezeu, ci frica de puterea ei laică, de aceea îi şi închina o pagină săptămînal, pentru propovăduirea credinţei. Ceea ce nu-1 împiedica să-l facă pe patriarh „boaită zgîrcită“, pe mitropoliţi „linge blide“ iar pe episcopi şi pe preoţi în mai multe feluri care nu pot fi scrise.
Pe Turcitu l-au eliberat, norocul lui fusese că ştia Crezul pe dinafară, îl învăţase în şcoală, la religie, şi nu-l uitase.
* *
Odată cu căderea Stalingradului începea numerotarea Inversă a zilelor de război, cum se măsoară in vremea noastră timpul înaintea unui moment de mare tensiune, aşteptat de oameni cu nei'vii încordaţi şi cu sufletul la gură.
între cunoscuţii mei, numai Alion înţelesese însemnătatea faptelor pînă la ultima lor consecinţă. Desigur ca el au fost mulţi, dar nu i-am ştiut, şi nici nu mai am nevoie de ei, să mă convingă. Totuşi, sfîrşitul războiului era încă departe, numerotarea inversă a durat opt sute patruzeci de zile ; a fost destul timp să se petreacă multe în spatele frontului.
Poate nu toată lumea a aflat că oraşul Stalingrad se numeşte acum Volgograd, nume care de astădată îmi închipui că o să dăinuiască tot atîta cît fluviul.
în dimineaţa de 2 ianuarie, cînd armata încercuită la Stalingrad mai avea o lună pînă să capituleze, Despina veni la spital cu presimţirea că o să i se întîmple ceva rău, în ceva bun nu putea să spere.
După întîmplarea nefericită de la începutul toamnei trecute, trăise un timp într-o stare
Tipar Carti
de amnezie incompletă, îşi simţea sufletul zdrobit, avea o suferinţă de care nu putea să se vindece, însă nu-şi mai amintea cauza, decît ca pe o nenorocire indefinită, rămasă în urmă. îşi revenise brusc, după o lună, i se făcu deodată lumină în creier, cu o durere atît de copleşitoare, încît scoase un ţipăt şi îşi pierdu cunoştinţa. Un alt timp după aceea rămase apatică, psihicul ei se apăra în chip reflex, stătea toată ziua cu ochii în tavan, era pe deplin conştientă, re-trăise tot ce trăise, între iubire, minciună şi moarte, insă privea acel trecut cu indiferenţă, ca şi cînd ar fi fost al alteia ; uneori vedea în faţa ei o prietenă care îi făcea confidenţe, apoi o alta, şi încă una, un şir de femei blestemate — viaţa lor o dezgusta, insă, în chip de pedeapsă, dezgustul devenea silă de sine însăşi ; în clipele acelea realitatea învingea apatia, era răzbunarea ei pe ea însăşi, ceea ce înţelegea trecător şi numai pe jumătate.
Părinţii ei bănuiau ceva, fără s-o întrebe, găsiseră semne prin casă, sau poate ea scăpase vre»n cuvînt în
stare de inconştienţă, un bărbat străin îi nenorocise viaţa, O priveau consternaţi, dar n-o condamnau, n-aveau de gind să-i reproşeze ceva, vreodată, o socoteau o victimă inocentă a fatalităţii.
Teofil revenise în Bucureşti odată cu toamna, nu aflase nimic, nici n-ar fi putut s-o bănuiască, ştia că Despina are o boală de nervi, spitalul o zdruncinase cu ororile pe care le vedea zilnic, răni, sînge, moarte.
Apoi, prin decembrie, Despina se linişti într-un fel, începu să se accepte pe ea însăşi, dar ca pe o străină care o defraudase, trăind în locul ei o viaţă nepermisă. Pentru Teofil avea o indiferenţă blîndă pe care o simţea incurabilă.
înainte de Crăciun reveni la spital, cu gîndul confuz şi nemărturisit că firul vieţii ei nu putea să se înnoade decît acolo unde se rupsese, aşa cum unele boli trec tocmai cu ajutorul factorului care le provoacă.
Deocamdată spitalul îi făcea bine, poate că intr-adevăr aici avea să se regăsească aşa cum fusese la începutul războiului, strălucitoare, puţin inconştientă .şi îmbătată cronic de propria-i frumuseţe.
Venise puţin trasă la faţă şi încă palidă, dar pe cale de a-şi recăpăta vechea ei culoare, amestec de aur .şi purpură, cu ochii mai mari decît înainte, deşi erau adînciţi în orbite, de unde trimiteau o privire absorbantă şi rece, aveau un magnetism care parcă atrăgeau şi îngheţau totul din faţă, dînd ameţeală ca o prăpastie. Dacă la început inspirau teamă, în clipele următoare descopereai în ei o strălucire care fascina crescînd paralel cu frica. Frumuseţea ei mult prea mare, după vorba Alexandrinei, acum, fără să fie mai mică, părea neumană, era un hotar între ea şi lume.
Deşi n-am văzut-o în prea multe rînduri, mărturisesc că mi-ar fi fost mai bine să n-o fi văzut niciodată, sâ nu-mi fi inspirat povestea pe care am scris-o.
Presimţirea ei continua de cîteva zile, creştea şi în-tîrzia să se rezolve. Faţă de cele ce urmează, nu pot să mi-o explic decît admiţînd că între doi oameni aflaţi fk distanţă se nasc unele fluide, căi de comunicaţie, adevăr în curs de a fi dovedit ştiinţific.
In dimineaţa aceea de la începutul lui ianuarie, cînd veni la spital, Despina văzu în hol o mişcare neobişnuită»
medici şi surori alergînd de la o uşă la alta, o agitaţie înfrigurată, prilejuită parcă de o întîmplare gravă. Cînd deschise uşa de la biroul doamnei Jordie, aceasta, pe cale să iasă, nu mai puţin agitată decît ceilalţi, îi spuse în fugă : „Ţi-a venit eroul, l-am dat la rezerva ta, du-te repede !“
După ce rămase împietrită cîteva clipe, Despina vru să fugă. Fie că idila ei era sau nu era bănuită, eroul nu putea fi decît unul. Nu înţelegea, nu-i venea să creadă, simţea că îşi pierde judecata, ar fi vrut să moară, atunci, • pe loc, în picioare. Ce urmă făcu în transă, nu vedea nimic în jur, se mişca într-un spaţiu cunoscut inconştient, ca somnambulii. Intră în camera de alături, îşi puse halatul, se uită în oglinda care nu-i reproducea chipul, părea . opacizată, sau spartă, rămînea numai rama : ieşi pe coridor şi se duse, ca pe marginea acoperişului.
In uşa rezervei, un medic tînăr, aproape un copilandru, poate încă student, şi o soră de caritate, ridicaţi pe vîrfuri încercau să se uite înăuntru, pe deasupra celor adunaţi în jurul patului, toţi oameni de spital, în halate
Tînărul din uşă îi spunea fetei, în şoaptă :
— Vine de la Stalingrad... Nu cred că o să trăiască ; e în comă de şoc... Şi are arsuri grave.
Era în comă de douăzeci şi două de ore.
Fusese la Stalingrad numai o zi, printr-o întîmplare nenorocoasă, dar nu o numea aşa, ca să nu se socotească victimă ; îşi făcuse o datorie camaraderească, fără să-l oblige legile războiului, nici vreun cod de onoare, r Şi la urma urmelor nu ştia de ce fusese. Era cu o escadrilă de vînătoare şi bombardament în picaj pe un aerodrom româno-germani, la Morozovskaia, dincoace de Don, în linie de zbor la două sute de kilometri de Stalingrad. De aici plecau avioanele care transportau în zona încercuită muniţii, echipament şi hrană pentru armata a şasea ger-
albe.
mană, comandată de generalul Friedrich Paulus. Armata avusese în momentul încercuirii trei sute treizeci de mii de oameni. La data cînd se întîmplau faptele povestite, în ultima zi a anului 1942, rămăseseră două sute cincizeci de mii, cifră care scădea repede. Pentru a menţine în stare de luptă această armată, sortită pieirii după cum se ştie, era nevoie să i se trimită zilnic şapte sute de tone de încărcătură. Transportul se făcea cu avioane de bombardament, trimotorul Junkers şi bimotorul Heinkel, primul puţind să ducă două tone, al doilea o tonă şi jumătate. Am dat aceste cifre, ca să se înţeleagă de cîte avioane era nevoie, şi de cîte zboruri, spre a se acoperi cerinţele armatei, lipsită de orice altă legătură cu exteriorul. Apoi avioanele erau nevoite să treacă prin baraje de artilerie antiaeriană, şi să lupte cu vînătoarea inamică, încît nu ajungeau toate la destinaţie, pe aerodromul Pitomnik, aflat în centrul zonei încercuite, la zece kilometri de periferiile oraşului. Pe deasupra, fiind iarnă, erau zile de viscol sau ceaţă, cînd zborul devenea imposibil.
La începutul încercuirii, 23 noiembrie, Goring, mai-ma-rele aviaţiei, îl asigurase pe Hitler că va putea să aprovizioneze armata lui Paulus pe calea aerului. La 31 decembrie şi în zilele dinainte, încărcătura scăzuse la două sute de tone ; şapte sute nu fusese niciodată. Muniţiile erau pe sfîrşite, îmbrăcămintea de iarnă nu sosise, oamenii mureau de ger şi de foame ; raţia de pîine a unui om se reducea atunci la două sute de grame zilnic. Patru mii de cai ai unei divizii române de cavalerie fuseseră jertfiţi ca să amăgească foamea soldaţilor, cu o farfurie de supă. Bieţii cai abia se mai ţineau pe picioare.
Celor care nu cunosc istoria războiului în amănunte, sau celor care s-au străduit s-o uite, cu inima strînsă le amintesc că în încercuire se afla, la extremitatea sudică a frontului, o armată română, a treia, şi ea a urmat soarta celorlalţi.
Armata a patra, de la nord, în cotul Donului, aflîndu-se în afara încercuirii K-a retras, aşa cum a putut să se retragă, semănînd drumul de stepă cu oameni căzuţi de. oboseală, de frig şi de foame.
Cînd începuse acea retragere, flotilele de bombardiere germane de la Morozovskaia şi-au mutat şi ele bazele, mai la vest, pe aerodromurile de la Sah'tî, Karpovka şi Novo-
eerkassk, cu încâ două sute de kilometri mai departe de zona încercuită. Se înţelege că aşa aprovizionarea devenea şi mai anevoioasă, situaţia lui Paulus era tot mai gravă, pînă ce a fost nevoit să-i ceară lui Hitler, prin radio, aprobarea să capituleze. Cu toate argumentele lui deznădăjduite, Hitler a respins plin de furie această intenţie, deşi se vedea limpede că armata a şasea era pierdută, în ea fiind înglobată şi armata a treia română. O încercare de a le despresura, cu un contraatac pornit de la sud-est, nu mai avea mult pînă să eşueze, dacă nu cumva eşuase şi Hitler încă nu ştia, sau nu vroia să creadă, spera poate că morţii vor reînvia şi îşi vor continua înaintarea.
Curînd ruşii au pornit atacul din toate direcţiile, armata de la vest a ocupat aerodromul Pitomnik ; un teren de aterizare improvizat a mai îngăduit să vină cîteva avioane ; aprovizionarea se putea socoti întreruptă. Din-tr-un sfert de milion, oamenii lui Paulus rămăseseră sub o sută de mii, sleiţi de foame şi aproape incapabili să lupte. Comandamentul se retrăgea din loc în loc, prin oraşul transformat în ruine, semănat cu focare de incendii, îşi găsea adăpost prin subsoluri şi pivniţe. Cu toate că rezistenţa devenise imposibilă şi de mulţ era inutilă, Hitler refuza să aprobe capitularea. Conjuraţia împotriva lui ar fi trebuit să acţioneze mult mai repede, însă nu pot s-o învinuiesc eu, care n-am fost acolo. îmi rămîne să mă întreb cum s-a putut ca, după Stalingrad, Hitler să-şi manifesteze nebunia încă douăzeci şi şase de luni împlinite. Faptele sînt cunoscute în mai multe versiuni, a mai multor istorici şi martori, prea puţin diferite între ele, dar nici una nu răspunde la întrebare.
Ultimul refugiu al Postului de comandă din încercuire a fost în pivniţele unui magazin universal din centrul oraşului, cu zidurile năruite. Aici, în dimineaţa de 31 ianuarie,' la ora şapte, i s-a adus generalului Paulus ultima radio-telegramă trimisă dc la Marele Cartier al armatei germane ; Hitler îl înainta
