mică şurubelniţă şi în treizeci de secunde uşa a fost deschisă.
Interiorul apartamentului ne-a surprins. Mă aşteptam la o eleganţă care să trădeze gustul stăpânului, sau chiar la o dezordine feminină. Am găsit în schimb un loc la fel de impersonal ca o cameră de hotel. Mobilierul era în stil danez-modern. Tablourile agăţate simetric, reprezentau toate soldaţi în diferite uniforme istorice. Mai era un mic bar cu lichioruri şi o aparatură stereo cu o colecţie de cântece populare de muzică de filme şi comedii muzicale americane. Biroul era gol: nu se vedea decât o mapă de piele şi o cupă plină de stilouri, pixuri şi creioane. Camera era de o curăţenie desăvârşită şi mobila din lemn de teck strălucea, ca şi cum ar fi fost recent lustruită.
Am început cercetările în bucătărie. Am găsit cafea, pâine, unt, brânză şi lapte. în sufragerie erau feţe de masă, tacâmuri şi pahare pentru şase persoane. Totul era de bună calitate, dar nu elegante. în bufet erau multe sticle pline cu diferite băuturi şi multă apă minerală. Cărţile din salon erau inofensive, romane, biografii. Nu
existau cărţi pornografice sau gravuri şi desene obscene. Sertarele biroului nu erau închise cu cheia, conţineau hârtii de scris şi plicuri. Baia de asemenea nu era relevantă, era luxoasă, dar nu excentrică.
In camera de culcare, în dulapuri, stăteau aranjate zece costume de haine şi patru uniforme, toate făcute de mare lux. Cămăşile lucrate de mână împodobite cu monogramă brodată; erau rrtulţi pantofi, cravate eşarfe şi diferite accesorii scumpe. Trebuie să fie un om foarte ordonat, dacă eventual nu avea şi o menajeră excepţională, căci până şi sertarele erau aranjate cu o grijă deosebită, iar toaleta sa, semăna cu o vitrină dintr-un magazin.
în sertarul'din dreapta se găsea o fotografie într-o ramă de argint, cu faţa în jos. Era un portret bine făcut unei femei de treizeci de ani sau mai mult, care semăna în mod frapant cu „Femeia cu voal“ de Rafael, expusă în galeria Pitti din Florenţa. Aceiaşi ochi negri, mari şi luminoşi, acelaşi nas, puţin cam mare pentru o frumuseţe perfectă, aceeaşi gură dulce şi enigmatică. Chiar şi coafura era asemănătoare: şuviţe brune drepte, trase peste urechi. Fotografia avea o dedicaţie cu un scris rotund şi hotărât: Dragului meu Matteo ca amintire şi promisiune; Elena.
Alături de fotografie se găsea un pachet de scrisori, mai mult de treizeci, legate cu un cauciuc. Erau scrise de aceeaşi mână, semnate cu acelaşi prenume. Le-am citit şi i le-am trecut una câte una lui Steffi. Erau scrisori de dragoste, lirice, tandre fără să ascundă legătura ior de nopţi şi zile pasionate. Am citit multe scrisori în viaţa mea, dar acestea m-au pasionat în mod deosebit şi deodată m-am simţit ruşinat de această invazie în intimitatea unei femei necunoscute. Scrisorile nu erau datate şi nu aveau adresa, dar după conţinut se vedea că erau scrise în timpul unei lungi perioade, de câţiva ani şi ultima data de
doar o săptămână. Elena era căsătorită, nefericită, cu un soţ mai în vârstă decât ea. Rodiţi, afară de alte vicii sau virtuţi părea un amant pasionat şi plin de atenţii. Nici o scrisoare nu conţinea reproşuri, nimic decât dorinţă, recunoştinţă şi o poezie senzuală.
Bătrânul Şteffi, el însuşi, a fost impresionat. Mi-a dat înapoi ultima scrisoare şi mi-a zis cu un ton sumbru:
- Ei, Matucci, noi doi am putea vrăji o femeie ca asta?
- N-are nici un sens... pentru un individ ca Rodiţi:
- Are sens pentru ea, frăţioare.
- Un „homo“ ca el! Niciodată.
- Nu te încăpăţâna, Matucci. Poate te-ai înşelat ţie la început. L-ai văzut la „Alcibiade“, ai auzit vorbindu-se că cineva care-i seamănă, caută să racoleze nişte „duri“ la celălalt local „Pavone“. Giorgione ţi-a spus că el făcea multă cultură fizică. Asta-i tot ce ştii. Restul este imaginaţie şi deducţie. Simţi parfumul homosexualităţii în acest apartament? Eu, nu. Doamna pare nesatisfăcută? Eu nu am impresia. Poate că trebuie să-ţi revezi părerile despre acest băiat. Dă-mi te rog fotografia puţin.
Scoase fotografia din cadru, şi pe dos citi adresa fotografului şi un număr de serie: A. Donaţi Bologna 673125. Şteffi copie adresa şi puse fotografia înapoi în rama sa.
- Mâine, Matucci, voi face o mică plimbare la Bologna şi voi urmări traseul acestei fotografii.
- Bine faci, Şteffi. Totuşi aşteaptă un minut, este ceva straniu aici.
- Am văzut numai o jumătate din casă, din om. Locul
mi se pare incomplet, ca şi cum lucrurile care se petrec aici ar fi fără importanţă. Este la fel de neutru ca o sală de expoziţie. ,
- Dar cum poţi citi în sufletul lui Rodiţi? El este neutru.
- Exact.
- Hai să luăm una din aceste scrisori din mijlocul pachetului şi să plecăm. Am impresia că sunt un criminal.
- Ai, dar adu-mi mâine numele acestei doamne şi am să-ţi dau o medalie.
Am închis apartamentul şi am coborât scara cu un aer nevinovat. Portarul închis în nişa sa privea la televizor. Puteam să tragem după noi un cadavru însângerat pe dalele de marmură şi el n-ar fi clipit măcar.
Era trecut de ora unsprezece, noaptea era parfumată şi străzile animate de plimbăreţi şi de maşini. L-am lăsat pe Steffi la hotel, dar eram prea agitat pentru a putea dormi. Bruno Manzini mi-a dat o lecţie aspră. Felul meu de a-l judeca era prea sumar, acţiunile mele erau precipitate, şi periculoase. Directorul m-a studiat de multă vreme şi a făcut din mine un actor în dramele sale sumbre. Chiar şi Lili cunoştea slăbiciunile mele şi nu a avut încredere în mine.
Perspectiva unei seri solitare în apartament nu-mi făcea plăcere, astfel că mă îndreptai spre „Duca di Gallodoro“ unde puteam să nu mai fiu singur şi să savurez muzica.
Mi s-a dat o masă într-un colţ mai întunecat. Am comandat ceva de băut şi îi priveam pe dansatori. Două tinere care au trecut pe lângă masa mea mi-au zâmbit dar le-am gonit cu un gest al mâinii. Eram prea prost dispus pentru a îndura vorbăria lor şi setea lor de şampanie proastă. Trecuseră cam douăzeci de minute de când intraseră doi bărbaţi şi se instalaseră în dreapta mea, cam la trei mese distanţă. Unul era un tip înalt şi solid cu mutră de boxer acoperit cu cicatrice şi cucuie, celălalt era scund, brunet şi îmbrăcat foarte îngrijit, cu ochii şireţi şi zâmbitori.
îl cunoşteam pe cel mai scund. La Comandamentul Carabinierilor toată lumea îi cunoştea, cel puţin numele şi reputaţia. Era numit „chirurgul" căci era capabil, se spune,
să scoată creierul din craniul unui om viu, pentru a-l diseca şi a găsi aici cea mai mică informaţie. A apărut chiar şi o zicală despre el: „E mai bine să cazi în mâinile lui Dumnezeu, decât în labele chirurgului". Suspectul care a sărit sau a fost împins pe fereastră, fusese încredinţat grijii sale atente. Titul înalt care-l însoţea era în mod sigur garda sa de corp şi probabil ajutorul său de măcelar. M-am retras mai în umbră, ca să nu fiu văzut şi să nu mă salute, salut la care ar fi trebuit să răspund.
După câteva minute, orchestra a încetat să mai cânte şi dansatorii s-au întors la mesele lor. Un microfon a fost instalat în mijlocul pistei şi s-a anunţat prezenţa unei iubite cântăreţe, Patti Panese, care va cânta pentru noi. Apoi toate luminile s-au stins şi au fost cinci secunde de întuneric, până când o rază de lumină puternică s-a îndreptat spre centrul pistei de dans şi apăru cântăreaţa, o splendoare de dantelă şi aur. Femeia era mai frumoasă decât vocea, dar auditorul o adora şi a fost aplaudată cu generozitate. Când şi-a cântat marele ei
acolo
succes: „Una manata d’amone", auditorii au fost electrizaţi făcând-o să biseze şi au cântat chiar alături de ea.
Când s-au reaprins luminile, aruncai o privire spre „chirurg". Alunecase peste masă într-o baie de alcool, garda sa de corp se prăvălise pe banchetă; amândoi fuseseră împuşcaţi în cap cu gloanţe de calibru mic.
Am pus banii pe masă pentru consumaţie şi am plecat spre ieşire. Parcursesem deja jumătate din distanţă, când am auzit un urlet de femeie şi harababura care urmă.
Moartea „chirurgului" apăru cu titluri mari în presa de dimineaţă şi agenţii străini au exploatat evenimentul cât au putut. Poliţia anunţă cercetări în toată ţara pentru a captura asasinii şi făceau apel la cetăţeni pentru orice fel
de informaţii, adresându-se mai ales acelor persoane care au părăsit localul „Duca di Gallodoro“ înaintea sosirii poliţiei.
Manzini mi-a telefonat dimineaţa pentru a mă invita să facem un tur al uzinelor sale din Milano, era însă foarte descurajat şi prost dispus.
- Un tip de felul acesta este mai bine să fie mort decât ’ viu, dar sunt cincizeci alţii care aşteaptă să-i ia locul. Deci
nimic nu s-a rezolvat. Tiranii sunt mult mai atrăgători în ochii poporului scârbit şi timorat. Priveşte să vezi tensiunea şi neîncrederea care este peste tot. Noi avem mai puţine probleme cu muncitorimea decât vecinii noştri, căci semnăm totuşi cu ei nişte contracte rezonabile pe care le respectăm. Eu nu sunt urât ca „padrone" sunt chiar respectat, cred. Dar ca om, eu sunt atât de departe de ei ca luna. Eu personific puterea în această ţară. Am vorbit la telefon cu Roma în dimineaţa aceasta. Guvernul are de gând să dea o libertate mai mare poliţiei în privinţa anchetelor şi arestărilor. Asta înseamnă să ne întoarcem în timp cu patruzeci de ani. „Chirurgul" era simbolul teroarei, necesar pentru a putea controla masele agitate. Altădată, el ar fi purtat o mască pe faţă şi la brâu o secure de călău, lartă-mă, sunt foarte pesimist astăzi. Vom merge să dejunăm, iar apoi vom merge să-ţi arăt ceva mai vesel. Te întâlneşti cu Leporello, astă seară?
-Da.
- Eşti îngrijorat?
- Puţin, aş vrea să ştiu dacă aprobaţi ceea ce fac?
- Te interesează asta?
-Da!
-Un avertisment, Dante Alighieri. Uită tot ce s-a întâmplat până azi, nu putem să ne oferim luxul unor iluzii.
- Ce fel de iluzii, Bruno?
-Că Salamandra va supravieţui totdeauna. Este un mit, o frumoasă legendă, ca Sfântul Graal sau povestea Merelor de Aur a Hesperidelor. Acesta a fost ultimul meu avertisment. Eu am o stenoză mitrală care mă va ucide mai curând decât ne imaginăm. Dacă voi dispare, înainte ca acţiunea noastră să fie terminată, vei fi singur, atunci ce vei face? ■
- Este o altă examinare, Bruno?
- Nu, o simplă întrebare.
-Răspunsul Nr. 1: îmi termin vacanţa şi ca un funcţionar ascultător mă voi întoarce la S.I.D. Răspunsul Nr. 2. Accept funcţia pe care Leporello mi-o va oferi la cina de astă seară.
- Răspunsul Nr. 3?
- Emigrez şi voi trăi fericit. Voi pleca în Australia să găsesc bauxită.
- Asta-i tot?
- Nu. Mai e o posibilitate. înscrieţi-mă în Testament, lăsaţi-mi simbolul Salamandrei. Cine ştie? Poate voi scrie o nouă legendă înainte de a fi silit să ies din propria-mi cenuşă cu lovituri de lance.
Nu era o glumă prea bună, dar ea l-a făcut să râdă, am început să râd şi eu, gândindu-mă la imaginea lui Dante luptându-se cu ticăloşii care luptau pentru putere.
M-am gândit mult la felul în care va trebui să mă îmbrac pentru cina de la Leporello. Costumul va trebui să fie sobru, dar nu prea sever încât să semăn cu un avocăţel venit să cineze la preşedintele băncii. Elegant? Femeilor le place ca un bărbat să pună puţină culoare în îmbrăcămintea sa. Cămaşa, albă cu butonii manşetelor de aur, pentru a sugera o anumită bună stare. Generalul trebuie să ştie de unde să înceapă licitaţia.
Maşina mea era strălucitoare. Pietro a avut grijă de ea. Nu se vedea un fir de praf. Aveam acolo şi un coş cu flori pentru gazdă şi o sticlă de coniac vechi din cel mai fin pentru general, pentru a sărbători primul meu pas în reşedinţa lor. Dacă o voi invita la mine după cină pe vecina mea de masă, se afla şampanie destulă în frigider şi cafea în filtru. N-aveam decât să apăs pe un buton şi camera s-ar putea umple cu o muzică dulce.
Am condus cu prudenţă căci erau poliţişti la fiecare colţ de stradă şi camioane pline cu carabinieri parcaţi la puncte strategice. Moartea „chirurgului" nu era un lucru neglijabil în acest oraş de un milion şi jumătate de locuitori. Am fost oprit de două ori pe drum de către carabinieri şi a treia oară la poarta lui Leporello,- unde după ce mi s-au verificat actele, am fost lăsat să intru.
Leporello era bine păzit, erau şi în grădină doi poliţişti în civil. Unul dintre ei deschise portiera maşinii şi mă conduse până la intrare, unde am fost preluat de o cameristă; ea mă condusa în salon.
Leporello era singur. Chiar în civil, era un personaj impresionant, înalt, drept, ceremonios. Totuşi primirea a. fost călduroasă, strângerea de mână fermă. Le scuză pe doamnele care mai stăteau de vorbă la primul etaj. Un servitor ne aduse de băut whisky şi şampanie. Băurăm unul în sănătatea celuilalt. A glumit puţin pe seama gărzilor şi a oamenilor de pază. l-am răspuns că eu consideram înţelept şi natural să ia măsuri de prevedere. L-am întrebat unde a fost asasinat „Chirurgul". A încruntat sprâncenele şi a ridicat din umeri:
- Ştii, cum se întâmplă. Crima a avut loc în aglomeraţia unui local de noapte, în timp ce atenţia clienţilor era concentrată asupra cântăreţei. Aproape toată sala era în umbră. Asasinii au avut arme cu surdină de calibru mic, greu de depistat.
Mi-am arătat întreaga simpatie pentru dificultăţile sale. Aş fi dorit să-l pot ajuta ofeţrindu-i o sugestie constructivă, dar eram în concediu şi eram bucuros să nu am nici-o răspundere. Surâse uşor şi-mi spuse că vom vorbi despre acest lucru după cină. în acel moment şi-au făcut intrarea doamnele şi mi s-a părut că tavanul mi-a căzut în cap. Femeia din fotografia de la Rodiţi, era soţia generalului Leporello.
Am bâiguit Dumnezeu ştie ce, ca salut şi mă aplecai asupra mâinii sale într-o stare de confuzie totală. E un lucru foarte greu să priveşti în ochi o femeie căreia îi cunoşti secretele şi i-ai citit scrisorile de dragoste. Te simţi ca un hoţ şi te întrebi dacă ea poate să-şi dea seama.
Din fericire pentru mine, vecina mea de masă îmi veni în ajutor. Laura Balestra era o foarte frumoasă „biondina" cu ochi mari, un zâmbet de fetiţă şi darul de a povesti mici nimicuri amuzante. îi plăceau bărbaţii în ţinută elegantă, nu-i plăceau cei în uniformă. Avea în Bolivia un unchi care poseda mine de smaralde şi le împărţea cu dărnicie iubitelor sale din şase ţări diferite. Ea sosise de curând din Austria unde era cât p-aci să se îndrăgostească de un profesor de ski. Nu-i aşa că rochia pe care o purta Elena era minunată? Şi vorbea, vorbea mereu...
Eram recunoscător pentru această vorbărie, atât de recunoscător că-mi venea s-o îmbrăţişez, dar mi-am promis că o voi face mai târziu. Apoi ea se întoarse spre Leporello şi mă lăsă să mă descurc într-o conversaţie cu „doamna cu scrisorile de dragoste".
Vreau să spun de la început, că era foarte frumoasă, mă întrebam cum un bărbat ca Leporello, ţeapăn ca o lumânare a reuşit să se căsătorească cu ea. îmi dădeam seama că şi ea îşi punea anumite întrebări în legătură cu mine. Prima sa întrebare a fost o provocare.
- Sunteti mai în vârstă decât credeam, colonele!
A »
-încerc din toate puterile să ascund acest lucru.
- N-am vrut să spun aşa ceva, dar soţului meu îi place să se înconjoare de ofiţeri foarte tineri.
- Da? Eu nu am întâlnit decât unul singur din statul său major, pe căpitanul Rodiţi.
- îl cunoaşteţi bine?
- Prea puţin. Ne-am întâlnit de trei ori şi nu am prea avut ce discuta.
- Este excepţional. Sunt aproape şapte ani de când lucrează cu soţul meu. Sunteţi căsătorit?
-Nu.
- Nu vă interesează?
- Sunt foarte nehotărât... în ceea ce priveşte căsătoria.
- Soţul meu mi-a spus că v-a oferit să vă alăturaţi statului său major.
-Da.
- Nu vă place ideea?
- Am câteva rezerve, voi discuta cu domnul general.
- Sunteţi plin de tact.
- Şi dumneavoastră sunteţi foarte frumoasă.
